25
Feb
12

Ce desenează copiii este supraestimat

Întotdeauna mă lasă perplex prostia omului care se entuziasmează când un copil face ceva cu nimic ieşit din comun. Ştiţi voi, când apasă un buton de la telecomandă, când mănâncă un măr, când desenează… în special ultima. Se pare că, dintr-un motiv oarecare, desenele unui copil semnifică lucruri extraordinare.

Un cal cu 3 picioare, antene pe spate şi coamă de leu? Uau, super! E clar, copilul acesta va ajunge un mare artist. Din ciclul „Alţii cred altceva”, vă prezentăm părerea unui (aproape) expert în chestii psihologice. Adică a mea.

În primul şi-n primul rând, să analizăm entuziasmul despre care vorbeam în primul paragraf. Eu cred că are 2 componente. Prima se manifestă în momentul în care copilul trage linii cu creionul pe coală, chit că desenează absurdităţi sau nu desenează nimic. A doua se manifestă în situaţia în care liniile trasate de copil chiar înfăţişează ceva care există. Sau măcar ceva care seamănă cu ceva care există. Influenţat de ideea că acel kinder trage linii pe hârtie, observatorul cu deficit de creier are tendinţa de a supraestima valoarea artistică a desenului. Şi atunci încep observaţiile idioate de tipul:

Vai, ce spirit creator!
Vai, ce imaginaţie are!

Vai, vai, vai!

Haideţi să vă explic frumos ce face copilul. Bine, ştiţi deja o parte: creează. Ce nu ştiţi sau ignoraţi este că nu e ieşit din comun. Există maimuţe care, la un anumit nivel, manifestă preocupări creatoare. Este în natura noastră de fiinţe inteligente să creăm. Copilul o face şi el, deci, deocamdată, putem presupune că mintea-i funcţionează normal. Vai, ce chestie! Să ne felicităm şi să ciocnim un pahar de şampanie.

Al doilea lucru pe care-l face copilul este să imite. Hai s-o spun altfel: tot ce face copilul este o încercare de a imita ce a văzut într-un moment sau altul. Nu este original sau creativ în adevăratul sens al cuvântului. Sigur, el creează un desen, dar bazându-se pe ceva ce mintea lui a înregistrat. Pot fi chiar mai multe lucruri pe care le combină, ca-n cazul calului verde cu 3 picioare, bot de rechin-ciocan şi antene: copilul a combinat elementele care i-au plăcut din mai multe lucruri pe care le-a văzut şi care, dintr-un motiv sau altul, i-au rămas în minte. Dar le combină la-ntâmplare. Dacă i-au plăcut savarina şi o bujie, va găsi o modalitate de-a le alătura.

Totuşi, dragii mei critici/admiratori de artă infantilă, şi maimuţele imită. Copilul este un fel de maimuţă cu mai puţin păr. Dar cu suficient spirit creator încât  să deseneze o casă (3 pătrate, un dreptunghi şi un triunghi, în majoritatea cazurilor).

Şi, ca să nu sară cineva în aer, n-am o problemă cu ce desenează copiii. Şi eu am desenat rahaturi. Şi n-am ajuns artist. Pentru că nu desenam bine. Nici acum nu prea ştiu să desenez, dar n-o mai fac. Partea bună este că, pe când eram mic şi desenam dinozauri cu 4 cozi şi flăcări în cap, ai mei nu mi-au spus că voi ajunge un mare artist. Şi n-au arătat creaţiile mele musafirilor, să se simtă oamenii obligaţi să mă laude.

La un moment dat am tras linii pe o foaie. Adică am tras linii în toate direcţiile şi am pus puncte. I-am arătat maică-mii, iar ea m-a-ntrebat ce reprezenta desenul acela. Nu prea ştiam nici eu, dar mi s-a părut c-ar putea semăna cu o navă spaţială. I-am spus asta, iar mama a zâmbit şi mi-a spus că pot desena mai bine dacă-ncerc.

Ei, comparaţi asta cu „Vaaai, ce frumos, e cea mai frumoasă navă pe care-am văzut-o vreodată!”. Sau cu „Uaaaa, ce cal frumos!”, în exemplul cu calul cu 3 picioare, antene şi coamă de leu. Ştiţi ce reprezintă laudele excesive pentru un copil? O încurajare de a repeta ce-a făcut.

E ca şi cum i-ai spune să deseneze în continuare absurdităţi, pentru că e original şi e bine să fii original. Arătaţi-mi un copil căruia nu-i place să fie lăudat. Normal că va desena în continuare fel de fel de ciudăţenii. Sau, şi mai rău, va ajunge să creadă că se pricepe la desen, chiar dacă schiţele lui ar oripila şi un zombie orb.

Şi acum ar sări câţiva să-mi aducă aminte că sunt şi copii extraordinar de talentaţi, care chiar desenează frumos. Da, sunt. Câţi? Ce procent reprezintă ei? Dintre copiii care desenează (adică toţi), câţi au creaţii cu adevărat interesante sau măcar frumoase? Şi nu e asta o problemă, că nu toţi au talent la desen, dar mi se pare ridicol să te entuziasmezi când vezi un copil (dacă nu e al tău e şi mai grav) care ştie să mânuiască un creion. E destul de intuitiv. Şmecheria e să-l mânuiască bine.

În majoritatea cazurilor, creionul este mânuit ca o cazma. Nu e vina copilului, dar nu-i băga-n cap că e un mare artist. Lasă-l să se distreze, dar nu-l face să se ia în serios.

Anunțuri

1 Response to “Ce desenează copiii este supraestimat”


  1. 1 liv
    Martie 8, 2012 la 7:28 pm

    ai zis ca scríi in fiecare zi


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: