Arhivă pentru Iulie 2011

29
Iul
11

Iubiţi şi câinii vagabonzi

Îi detest pe participanţii la mitingurile împotriva eutanasierii câinilor fără stăpân. Îi consider bătuţi în cap. Serios, dacă un prieten mi-ar spune c-a participat la aşa ceva, respectul meu pentru el ar scădea cu cel puţin 50%.

Din punctul meu de vedere, sunt nişte troll-i. Se duc să protesteze împotriva soluţiei propuse de altcineva, chiar dacă ei n-au nicio soluţie şi, în general, nu fac mai nimic pentru rezolvarea problemei. Şi aici ar începe câţiva să comenteze, că de fapt ei au propus alte soluţii. Nu, capete aerisite. Soluţii realiste. Eventual, soluţii care să nu implice prea multe prestaţii din partea altcuiva.

E simplu să latri c-ar trebui ca Primăria sau primăriile de sector (mai nou) să construiască adăposturi pentru toţi câinii. Mai greu e cu fondurile. Când încă ai străzi fără canalizare, adăposturile pentru câini nu sunt pe primele locuri în topul priorităţilor.

Aş vrea să văd ONG-urile făcând campanii de sensibilizare a opiniei publice cu privire la problema abandonării câinilor. Sau campanii de strângere de fonduri pentru construirea de adăposturi. Da, ştiu că unele o fac. Ideea este s-o facă toate. Să protejeze cu adevărat. Oricine poate organiza un miting.

Dar cele mai proaste animale sunt tot cei care merg la mitinguri. Li se pare frumos să susţină cauza câinilor fără stăpân şi să critice barbaria autorităţilor. Îi face să se simtă importanţi şi luminaţi. Nu că le-ar păsa cu adevărat, altfel ar adopta nişte câini. Şi cel mai prost text este următorul: „Cum se poate ca într-o ţară europeană să se-ntâmple aşa ceva?!”. Băi, treziţi-vă! Într-o ţară europeană nu vezi atâtea haite pe străzi.

Eu aş vrea ca toţi participanţii să fie obligaţi să adopte un câine. Mă-ntreb câţi ar mai veni să ne vorbească despre cruzime şi căţeluşi nevinovaţi.

Anunțuri
28
Iul
11

Cum văd eu căsătoria

Se spun multe despre căsătorie şi caracterul ei. Că e un angajament, că leagă pe viaţă şi altele. Nu mi se pare. După părerea mea, căsătoria este mai mult un mod de a fi în rândul lumii şi de a simţi c-ai reuşit să nu fii singur.

E imposibil să nu fi observat că unii oameni sunt lipitori emoţionale şi au nevoie de o altă persoană ca să se simtă bine cu ei înşişi. Că singuri nu se simt întregi, că iubirea întregeşte şi alte scuze stupide. De fapt, nu se plac şi au nevoie să-i placă altcineva ca să-ncerce să se convingă că sunt oameni de calitate. În general, nu reuşesc. Dar reuşesc să-l convingă pe celălalt c-a făcut o greşeală.

Asta e marea utilitate a căsătoriei: în mintea aerisită a unora, un inel înseamnă siguranţa că l-ai prins/ai prins-o. Poţi să nu te mai speli, să te-ngraşi, să te-mbeţi seară de seară, să fii penibil(ă), să uiţi ce este senzualitatea, nu contează: „ne-am căsătorit şi stă cu mine, că n-o să-şi încalce promisiunea”.

Şi aici intervine realitatea, fidelă obiceiului de-a strica lumile perfecte: certificatul acela nu-nseamnă nimic. Băi, dar nimic. O avea o valoare pe plan economic şi social, dar, pe plan personal, e un mare zero. Numărul mare de divorţuri, de femei care spun că bărbaţii sunt porci care nu se pot abţine de la înşelat şi de bărbaţi care urlă că femeile sunt curve o dovedesc cu prisosinţă. Că e mai uşor aşa decât să admiţi că eşti slab(ă) şi că te-ai culcat pe-o ureche.

Aţi observat că marii susţinători ai necesităţii căsătoriei sunt, în general, căsătoriţi şi plictisiţi de moarte? În unele cazuri, de-a dreptul nefericiţi? Cumva, s-au convins că e normal ca lucrurile să se schimbe după ce-şi pun verigheta pe deget, că n-or fi mereu tineri. Dar trebuie să fie în rândul lumii. Şi tot ei au o părere proastă despre divorţ, că nu se cade să-ncalci angajamentul. Ceea ce e o mare prostie, pentru că, în general, e mai simplu să recunoşti c-ai făcut o greşeală şi să mergi mai departe.

Dacă tot te căsătoreşti, măcar ai bunul simţ de-a-ţi cunoaşte viitorul soţ. Oamenii sunt diferiţi, iar eventualele diferenţe ireconciliabile nu prea se văd în 2-3 luni. Sau în 2-3 ani, dacă nu locuiţi împreună.

Şi da, cred că mă voi căsători cândva. Să vedem. S-ar putea să fie mai simplu aşa decât să le explic binevoitorilor puşi pe dat sfaturi că sunt de 10 ori mai fericit în concubinaj decât sunt ei în căsniciile lor lipsite de amuzament, adrenalină, sex şi, în general, tot ce e plăcut în relaţia dintre bărbat şi femeie. Dar voi privi certificatul de căsătorie strict ca pe o hârtie, nu ca pe-o garanţie.

27
Iul
11

Sute de mii de chestii

Cred că ştiţi cu toţii invitaţia care circulă pe Facebook, cea cu 100000 de laptopuri. Ştiam c-a mai fost una cu nişte ochelari de soare şi am aflat între timp că există, sau a existat, ceva cu 300000 de iPhone-uri. N-am stat s-o caut, că mi se pare jenant.

Oricum, nu merită. Mă gândisem să dau şi eu like la ce voiau ăia şi să-mi invit şi prietenii să facă la fel, că nu mi-ar prinde rău un laptop, dar n-am reuşit să-i conving pe zgârciţii ăia să-mi dea şi Luna. Şi nu-mi vând like-urile atât de ieftin. Alţii, în număr de câteva mii, au fost mai puţin pretenţioşi.

Lăsând gluma, am o dilemă: e mai prost cel care nu se prinde că pagina aceea e o glumă de popularizat un site sau cel care bănuieşte că nu prea se poate să dea cineva pe gratis laptopuri, dar tot apasă butonul de like, că nu se ştie niciodată? Îmi vine greu să cred că există atât de mulţi oameni atâţ de idioţi încât să aştepte acum să li se ceară adresa pentru livrarea laptop-ului, sau să spere măcar că se va întâmpla asta, dar numărul mare de indivizi şi individe care scriseseră ce marcă vor (că era pe alese) mă face să stau în dubii.

Nu-mi era greu să dau un like, dar nu-mi place metoda. Mai bine faci o pagină pe care scrii foarte clar că vrei să-ţi popularizezi site-ul şi ai nevoie de ajutor. Dar să profiţi de proşti şi de oamenii care speră că imposibilul e posibil mi se pare cam urât. Poate deziluzionezi pe cineva şi rămâne marcat pe viaţă.

Şi să le arăţi oamenilor cu un dram de inteligenţă cu cine împart aerul mi se pare de-a dreptul sadic.

26
Iul
11

Darie Ducan, un poet contemporan

Voi ştiţi cine e Darie Ducan? Nici eu n-am ştiut până zilele trecute. Faptul c-am aflat că există a fost un şoc.

Să vă spună el cine e:

Vreau să cred că sunt un poet al dracului şi al lui Dumnezeu deopotrivă, un om cu o tarabă care vinde creier ca vată de zahăr în parcul unde se dau pe role Istoria lui Călinescu şi Istoria lui Manolescu. Dar mai ales cărţile de carne, alea, sângeroasele pentru care au crăpat ochi şi au apărut băşici la mâini unora şi, apoi, când şi-au mângâiat iubitele, acestea le-au spus – Ce mâini de ţăran ai! Citește în continuare ‘Darie Ducan, un poet contemporan’

25
Iul
11

Patru idei pentru o Românie mai bună

În general, când aud discuţii despre o Românie mai bună, mă apucă râsul. Râd şi mă gândesc la cât de proşti sunt unii oameni. Bine, majoritatea. Nu pentru că m-aş vedea eu peste ei (deşi mă văd), ci pentru că, în viziunea lor, principala problemă o reprezintă politicienii. A, şi lipsa banilor.

Astea sunt efecte. Dacă avem efect, avem cel puţin o cauză şi acolo trebuie să umblăm. Ideile la care se referă titlul ar înlătura cauzele. S-ar putea să spuneţi că au o tentă fascistă, dar ar da rezultate. Citește în continuare ‘Patru idei pentru o Românie mai bună’

21
Iul
11

Scrisorele de protest şi alte bălării

Am trăit s-o văd şi pe asta: scrisoarea de protest a unui viţel revoltat. Trecem peste faptul că, după cum se exprimă, foloseşte semnele de punctuaţie şi scrie cu majuscule ca un copil tâmpit care tocmai a descoperit tasta Shift, e posibil ca peste 2-3 ani să mai scrie o scrisoare în care să-njure sistemul că lui i-a luat 3 ani să treacă Bacalaureatul. Problema e alta.

Înainte de toate, o menţiune: sunt de acord că e exagerat să se spună că ei reprezintă o generaţie de rataţi. Încă nu. Ratat te poţi numi cam de la 30 de ani. Deocamdată, sunt puştani care s-au crezut centrul galaxiei şi cărora, prin voinţa demonului Funeriu, li s-a demonstrat că nu merge doar cu revolta fără direcţie. Şi că nu mai merge nici cum a mers până acum. Partea bună Citește în continuare ‘Scrisorele de protest şi alte bălării’

19
Iul
11

Ne schimbăm pe zi ce trece

Vorbeam săptămâna trecută cu o prietenă despre cât m-am schimbat în ultimii 2-3 ani. Nu că n-ar fi normal, dar na… ai astfel de „revelaţii” şi te-ntrebi cum s-au petrecut schimbările şi cum de nu ţi-ai dat seama de ele până acum.

Nu prea mai am tendinţe violente. Acum câţiva ani izbucneam din orice prostie. Sunt ceva mai responsabil… ce-i drept, mai am de lucru la capitolul acesta, dar atitudinea „nu azi” e înlocuită, puţin câte puţin, de „marş la treabă!” 😀

Am devenit mai puţin agresiv în susţinerea propriilor opinii şi nu mai am tendinţa de a-i desconsidera pe cei cu păreri diametral opuse. Doar în unele cazuri, dar pe considerente precum lipsa de logică şi încăpăţânarea inutilă. Nu prea mai caut să demonstrez că am dreptate decât în situaţiile în care chiar contează. În rest, fiecare cu dreptatea lui. Nu pentru că m-aş simţi prea bun, ci pentru că, efectiv, nu prea-mi mai pasă.

Şi, cum nu credeam că se va-ntâmpla vreodată, accept multe din defectele şi atitudinile care cândva mă scoteau din sărite. Nu mi-am schimbat poziţia faţă de ele, dar înţeleg ce le determină si le trec cu vederea. Sau nu le-nţeleg, dar nici nu-mi bat capul. Nu cred că mi-ar îmbunătăţi viaţa.

Încă mă enervez din câte ceva, încă mă mai uit urât la câte cineva, încă mă mai surprind căutând scuze ca să nu fac ceva. Dar îmi controlez mult mai uşor furia, îmi mut mai repede privirea asupra unor chestii care contează (sau care nu mă enervează), uit scuzele şi fac ce-am de făcut. Parcă merge mai bine. Pe toate planurile.

Va fi amuzant să-mi amintesc, peste 5 ani, de Teo din 2011.