Şi mi-am amintit că există multe persoane care au probleme când vine vorba de interacţiunea cu sexul opus. Şi, pentru că-mi place să-mi mângâi orgoliul dând sfaturi într-un domeniu pe care-l înţeleg puţin mai bine decât majoritatea, încep o serie de articole pe tema asta. Glumesc.

O fac pentru că, dacă 2 sau 3 oameni citesc, înţeleg ceva, aplică, îşi îmbunătăţesc viaţa măcar cu 10% şi, eventual, le dau şi altora un exemplu, voi putea considera c-am făcut ceva util.

Şi, pentru că majoritatea cărţilor de seducţie se concentrează pe ce trebuie să facă bărbaţii pentru a cuceri o femeie, eu voi scrie din perspectiva ambelor sexe: ce vrea o femeie de la un bărbat (din experienţa proprie) şi ce vrea un bărbat de la o femeie (sau, mai bine spus, ce vreau eu). Cu noţiuni de psihologie (elementară, comportamentală, evolutivă), exemple şi câteva sfaturi.

Ţin minte c-am mai vrut să fac aşa ceva prin 2009. Din fericire, am abandonat repede ideea, pentru că mi se părea că e prea mult de scris. De fapt, nu e chiar atât de mult. Relaţiile dintre bărbaţi şi femei sunt simple, dar tot e bine că n-am scris prea mult: încă mai aveam destule de-nvăţat. Nu spun că acum n-aş mai avea, dar tot ştiu mai multe decât atunci.

Nu ştiu câte părţi vor urma sau măcar cum se va intitula seria, aşa că rămâneţi pe recepţie. Şi, dacă vă place ce citiţi, daţi un share. Sau o bere. Mie, desigur.

Deci, puneţi mâna şi aruncaţi un ochi şi aici.

Problemele despre care scriam se pot rezolva. Poţi să gândeşti mai profund, să depui mai mult efort, să vezi părţile bune şi aşa mai departe. Totul este să vrei. Şi asta e rotiţa care se-ncăpăţânează să se-nţepenească. Dezvolt mai târziu.

În primul rând, să vorbim despre atitudinea faţă de semeni. Că, deh, trăim în democraţie, suntem liberi şi aşa mai departe. Teoretic, principiul ar trebui să fie următorul: „eu nu te deranjez, tu nu mă deranjezi şi împreună nu-l deranjăm pe Gigel, pentru că nici el nu ne deranjează”. Bine, sunt şi limite, pentru că, dacă băieţii de la firmă vin să-mi monteze uşa la prânz, nu prea am cum le spune să vină mai târziu. Suporţi zgomotul de data asta, iar eu, la rândul meu, nu voi face scandal când vei avea tu de făcut ceva zgomotos la o oră nepotrivită.

Limitarea libertăţii personale în interesul colectivităţii şi concesiile ocazionale ţin de bun-simţ. Ei, ce facem când unul nu-nţelege asta? Îi atragem atenţia. Şi, de obicei, nu-nţelege. Dar, dacă-l deranjezi tu pe el, i se pare revoltător.

Exemplu: am nişte vecini care, într-unul din anii trecuţi, şi-au renovat casa. Veneau de la serviciu la 10 seara şi treceau la treabă. Cu zgomotul de rigoare. La un moment dat, altă vecină a mers la uşa lor să-i roage să-şi aleagă alte ore pentru, să spunem, folosit bormaşina. Răspuns: „Ei, asta e! N-avem bani de zugrav, la ora asta venim şi la ora asta lucrăm. N-avem ce-ţi face.”. Mai târziu, au adoptat un puşti. Şi-ncepuseră să umble din uşă-n uşă când, la 2 după-amiaza, cineva găurea pereţii. Iar mama era foarte revoltată, cum să lucrezi la ora aia, când copilul ei doarme?

Încearcă să-i explici idioatei că nu e OK să mai facă scandal după ce şi ei au deranjat. Sau încearcă să-l educi pe ţăranul care-şi termină shaorma şi aruncă ambalajul unde se nimereşte, inclusiv pe maşina altuia, deşi are un coş de gunoi la 2 metri de el.

Problema este că oamenii ăştia şi mulţi alţii ca ei nu vor să-şi corecteze comportamentul. Pentru că asta ar însemna să admită că nu e OK cum procedează şi, în unele cazuri, să facă un efort conştient să scape de nişte obiceiuri proaste. Dar, dincolo de asta, e vorba de rea-voinţă: „dacă nu-ţi convine, mută-te în altă parte!”. Adică, de ce s-aştepte el să iasă din lift ca să-şi aprindă ţigara? Dacă nu-ţi convine, mergi pe scări.

Şi acum vorbim despre lucruri care-l afectează-n mod direct şi pe altul. Ce să mai spunem despre lucrurile care nu-l afectează decât pe idiotul în cauză?

„Băi, dă-l dracului de crezit pentru maşină, că nu-ţi permiţi!”

„A? Ce treabă ai tu? Fac ce vreau cu banii mei!”

Şi nu va-nţelege că, dacă el face un credit pe care nu-l va putea plăti, se lungeşte lista celor care au datorii la bănci şi, la un moment dat, băncile vor înăspri condiţiile de creditare şi-ţi va fi şi ţie mai greu să iei un credit de care chiar ai nevoie şi pe care l-ai putea plăti fără probleme.

Dar, lăsând asta, ajungem la orgoliu. Mulţi cred că eşti şmecher dacă eşti tare-n gură când greşeşti, emiţi constant pretenţii nefondate şi-i sfidezi pe ceilalţi cu fiecare ocazie. Ei chiar simt că demonstrează altceva decât că sunt nişte cretini. Acum, eu cred că orgoliul înseamnă să-ţi poţi cere scuze. Cu alte cuvinte, să te simţi destul de bine în pielea ta încât să ştii că nu-ţi scade prestigiul (în sens foarte larg) dacă recunoşti că ai greşit.

Şi respectul de sine este o problemă. Aţi observat că toţi oamenii care nu se respectă aşteaptă respect din partea celorlalţi? Şi nu-l primesc. E normal. Pentru că respectul de sine înseamnă să lucrezi constant în direcţia îmbunătăţirii propriei persoane. Sau să cauţi să-ţi rezolvi problemele.

Dacă o freci toată ziua şi n-ai bani, caută-ţi de muncă. Nu eşti prea bun ca să lucrezi la McDonald’s. Alea 8 milioane, sau cât o fi salariul, înseamnă mai mult decât câştigi tu acum. Da, e ora truismelor. Dacă nu vrei să-ţi cauţi de muncă, nu te mai plânge că n-ai bani.

Dacă nu-ţi place cum arăţi, fă sport şi îngrijeşte-te. Nu rezolvi nimic urlând că bărbaţii sunt superficiali. Sau că femeile sunt curve şi nu apreciază bunătatea.

Dacă ţi se pare că trece viaţa pe lângă tine, dă-le dracu’ de seriale, filme, Farmville, jocuri şi ieşiri în oraş. Cu siguranţă ai putea găsi ceva constructiv de făcut în orele pe care le pierzi cu lucruri inutile.

Dacă prietenul te tratează ca pe-o cârpă, dă-i papucii. Atât de simplu e. Rezolvă-ţi problemele emoţionale şi ai destul de timp pentru relaţii după aceea.

Dar ce zic eu aici? Eşti perfect aşa cum eşti. Şi e absolut normal să-ţi trâmbiţezi părerile de depresiv(ă) sau să mă baţi la cap cu ce naşpa e viaţa ta, când nu faci nimic ca s-o-mbunătăţeşti.

Şi încă una: dacă vezi că un om e fericit, ţine-ţi problemele pentru tine. Pentru că, dacă i le povesteşti, s-ar putea să-i strici dispoziţia. Bine, nu mie, că eu am doza necesară de egoism ca să te ascult, să confirm că e nasol şi să mă-ntorc la fericirea mea. Dar, în general, oamenii se jenează să se bucure că li s-a-ntâmplat ceva bun când altuia i s-a-ntâmplat ceva rău. Aşa că ei pierd, iar tu nu câştigi nimic. Cel mult, puţină atenţie. Iar dacă ţi se pare că pentru asta merită să-i strici altuia starea, meriţi un scaun în cap.

Pe scurt, nu prea ne interesează că prin acţiunile noastre îi deranjăm pe alţii mai mult decât ar fi cazul. Pe alocuri, ne mândrim cu asta, pentru că ne simtim importanţi: am determinat o reacţie din partea cuiva.

Ideea de bază este că nu ne respectăm. Nici pe noi, nici între noi. Şi asta se vede. Şi dăunează.

Ştiţi ce spun mulţi străini când vin pentru prima dată în România? Vă spun eu: „Uau, ce maşini aveţi voi! Parcă auzisem că nu prea sunt bani aici, dar, dacă vă permiteţi aşa ceva…”. Scurt şi la obiect. Chestia cu maşinile ilustrează foarte bine mentalitatea românească.

Pe scurt, de ce să stau în banca mea, să-mi iau ceva pe măsura posibilităţilor mele şi să-mi rămână nişte bani de investit sau de pus deoparte? Dacă mi-au picat în mână 15 mii de euro, îmi iau maşină de 15 mii de euro. E posibil ca, peste câteva luni, să n-am bani de piese de schimb şi s-o ţin în parcare, dar ce contează? O am. E a mea.

În general, nu ne place să ne vedem lungul nasului. Ce contează că eu nu ştiu ce-i aia inflaţie, sigur am o părere pertinentă despre cum am putea rezolva problemele financiare ale ţării. Ce contează că muncesc pe 5 milioane pe lună, vreau iPhone. Ce contează că nu sunt în stare să-mi scriu corect propriul nume, vreau un loc de muncă foarte bine plătit, că nu mă vând pe 10 milioane pe lună. Ce contează că joc WoW toată ziua, abia mai sunt în stare să leg 2 vorbe şi sunt gras ca un porc de la câte chips-uri arunc pe sub nas, femeile sunt curve că ies numai cu ăia cu bani sau care trag de fiare, nu cu mine. Şi aşa mai departe.

N-am vreo simpatie pentru Zoso, dar mi-a plăcut articolul ăsta. M-a dus cu gândul la o chestie pe care-am încercat în zadar s-o explic cuiva: dacă vrei să evoluezi, trebuie mai întâi să faci pace cu ceea ce eşti. Dacă vrei s-ajungi în situaţia de a-ţi permite să conduci un Audi (să conduci, nu să ai), trebuie mai întâi să conştientizezi că, deocamdată, nu-ţi permiţi. Poate ai primit o moştenire sau ai vândut un teren şi ai bani să-l cumperi. Peste câteva luni vei avea bani să-l întreţii şi să-i faci plinul? Nu? Atunci, dă-l dracu’ de Audi! N-ai încă destui bani. Ce-ai de făcut? Păi, să câştigi mai mult. Bun, de ce nu câştigi mai mult acum şi ce-ar trebui să faci ca să schimbi asta?

Sigur, e mai simplu să-ţi cumperi ceva scump şi să-ţi crească inima că ai, când îl ţii în parcare. Mda, vecinii te văd ocazional la volanul maşinii, aşa că eşti bazat. Da, n-ai Internet pe iPhone, dar ai iPhone. Dă bine să-l scoţi din buzunar. Eşti pe val.

Şi ajungem la bani. Acum, nu sunt eu cel mai calculat om şi nu câştig cine ştie cât, dar sunt câteva chestii pe care nu le-aş face niciodată. Unul ar fi să dau un salariu şi jumătate pe un telefon. N-am nevoie de ceva atât de scump. Dacă vreau Internet pe telefon, există şi altele mai ieftine. Un alt lucru pe care nu l-aş face este să adopt idei de stânga şi să-ncep să mă plâng că nu mi se dă cât trebuie şi bogaţii nu vor să-mpartă cu mine. Primesc cât merit. Dacă mi se pare că merit mai mult, cer mai mult sau plec în altă parte. Dacă vreau mai mult, îmi găsesc şi alte surse de venit. Cât despre bogaţii care-ar trebui să-mpartă cu săracii, pot spune doar că, dac-ai adoptat ideea asta, eşti un mare idiot. Şi o scursură.

Obsesia de-a avea „măcar un lucru scump” şi ideea că trebuie să ni se dea cât avem nevoie ne omoară. S-ar putea spune că sunt reminiscenţe ale perioadei comuniste, dar, din moment ce au trecut mai mult de 20 de ani de la Revoluţie, avem şi noi o problemă. Sigur, e simplu să spui că trebuie să-ţi dea statul, ca să stai la cârciumă şi să-l înjuri că nu-ţi permiţi decât un amărât de Logan din ajutorul de şomaj. Pentru că aşa merg lucrurile: din ce-i dai, prostul crede că i se cuvine. Tot aşa de simplu e să-ţi iei o plasmă cu diagonală cât poarta de la handbal şi să pui pe ea o folie, să n-o zgârie bucăţile de tencuială care se-ncăpăţânează să se desprindă.

Sigur, majoritatea chestiilor scumpe şi inutile pentru cumpărător se iau pe credit. Uite cum e chestia cu creditul: dacă respectiva achiziţie îţi va aduce un plus de confort, te va ajuta să-nveţi ceva sau să faci mai mulţi bani, s-ar putea să merite. Dacă nu, nu. Una e să iei un calculator în rate, alta e să iei un sistem Home Cinema în rate. Nu, faptul că vezi filme ca la cinematograf nu-nseamnă un plus de confort, ci un moft. Dacă nu-ţi permiţi, adică. Dar, dacă vrei să iei un credit de 1500 de Euro şi să dai înapoi 3000 ca să-ţi satisfaci un capriciu, e treaba ta.

Şi, dacă tot iei pe credit, de ce te-ai deranja să citeşti contractul? Dă-l dracului! Şi peste un an te plângi că te fură băncile. Nu te fură, totul era în contract. Dacă nu te pricepi, iei pe cineva care are cât de cât habar, îi dai o sticlă de vin şi-l rogi să vină cu tine, să-ţi explice tot ce e-n contract. Şi-l stresezi cu-ntrebări pe consilierul de la bancă. Pentru asta e el acolo. Dar, dacă nu te deranjează să descoperi pe parcurs  că plăteşti 6 comisioane despre care habar n-aveai…

Acum, serios: crede cineva că Germania a ajuns unde e pentru că nemţii nu-şi cunosc locul, sparg bani pe prostii şi caută să epateze cu lucruri pe care nu şi le permit? Adică, pe bune, ţara aia a ieşit devastată din 2 războaie mondiale. Trebuie să fie o diferenţă pe undeva, nu?

Şi, dacă vrea cineva să spună că politicienii au făcut diferenţa, îl/o sfătuiesc să-şi scoată şiretul sau cureaua şi să se spânzure.

Mă-ntrebam zilele trecute cu ce exemple aş putea ilustra articolul ăsta. Şi mi-a fost servit unul ieri: un el şi o ea, cam de vârsta mea, pe stradă. Ea spunea ceva, n-am înţeles ce, la care el a replicat: „Daaa, sunt oamenii altfel afară!”, după care, tacticos, a scos ultima ţigară şi a aruncat pachetul. Pe jos. Cu un coş de gunoi la 2 metri de el.

Dacă stai la discuţii cu un bou, poţi fi sigur că, mai devreme sau mai târziu, va da de-nţeles (sau va spune direct) că s-a săturat până peste cap de ţara asta, că nimic nu merge şi c-ar pleca fără să se uite înapoi. Şi mai sunt cretinii care-ţi spun că lor le e ruşine că sunt români şi ar trăi oriunde altundeva, că n-are cum să fie mai rău. Lăsăm la o parte fatul că există destule locuri unde e chiar puţin mai rău decât aici. Unii sunt idioţi şi n-ai ce să le faci.

Când vrei cu disperare să locuieşti altundeva, cea mai simplă chestie pe care-o poţi face este să pleci. Îţi iei ce ai, vinzi ce nu poţi lua cu tine, alegi o ţară si te muţi acolo. Eventual, îţi iei cetăţenia ţării respective şi ai scăpat. Dar nu. E mai simplu să stai aici, să vorbeşti prostii, să te plângi, să asculţi „Plec pe Marte” de zeci de ori şi să laşi comentarii de tipul „Băi, ce mă regăsesc în piesa asta! Dar e normal, doar trăim în România, nu?”. Nu, idiotule. E normal pentru tine.

Eu n-o frec aiurea, nu mă plâng c-am avut ghinionul să mă nasc aici, am planuri care se-ntind pe următorii 3-4 ani şi nu-mi spun că va fi vina ţării dac-ajung un ratat care-şi îneacă puţinii neuroni activi în vodcă ieftină. Şi, mai presus de orice, consider că şansele mele de-a reuşi în viaţă sunt la fel de ridicate ca ale copiilor lui Bill Gates. Voi avea mai mult de muncă, poate mă voi lovi de mai multe ziduri, voi bifa mai multe nopţi nedormite, dar voi reuşi la un moment dat. Şi voi învăţa destule între timp. S-ar putea ca faptul că m-am născut român sa fie una dintre cele mai norocoase întâmplări din viaţa mea.

Ratatul se plânge. El crede că n-are şanse în viaţă pentru că e român. Bogaţii vor să-i dea-n cap, nu cumva să se-mbogăţească şi el, politicienii îl ţin pe loc, toată lumea profită de el. Cu toate acestea, nu pleacă. O fi din cauză că ştie că n-ar fi capabil să facă-n Occident mai mult decât face aici? O simţi că, dacă se mută-n Germania, în 2 ani ajunge să se plângă că lumea-l discriminează din cauză că e român sau că n-are cum să se ridice la nivelul aşteptărilor de acolo, pentru că el a fost educat în România? Sau din cauză că n-are curaj să facă o schimbare majoră, chiar dacă (în mintea lui, cel puţin) va fi benefică?

N-am cum să nu zâmbesc când aud pe cineva plângându-se ca nu e tratat cum merită. Dimpotrivă, în 95% din cazuri eşti tratat exact cum meriţi. Pentru că respectul nu se cere, ci se câştigă. Şi, din când în când, trebuie să iei atitudine. Eventual, să dai cu pumnul în masă.

Dar eu nu vreau să fac asta, nu mă simt bine aşa. De ce nu ne putem înţelege ca oamenii?

Pentru că uneori nu putem şi gata. Contează mai puţin de ce. Dacă vrei să te adaptezi, bine. Dacă nu, vei vedea că teoriile lui Darwin se aplică şi-n cadrul societăţilor umane.

Apropo de societate, mulţi nu-nţeleg că e dependentă de indivizi. Eu aş spune că nivelul societăţii este o medie a nivelurilor indivizilor care o compun. Cu alte cuvinte, cu toţii avem un rol. În situaţia asta, e aberant să spui că vei fi mai bun când va fi şi ţara mai bună. Uite paradoxul: ţara va fi mai bună când vom fi cu toţii mai buni, dar noi vom deveni mai buni când va fi ţara mai bună. E ca şi cum ai spune că vei învăţa să faci bani după ce te-mbogăţeşti.

Apoi, mi se pare scârbos să spui că vei da ceva doar după ce primeşti. Sigur, e OK să procedezi aşa în unele situaţii. E chiar recomandat. Dar, dacă foloseşti nivelul României ca scuză s-arunci gunoiul pe jos, eşti un imbecil care merită o bătaie cu frânghia udă.

Şi ce legătură are asta cu plecatul din ţară? Păi, are: dacă te regăseşti în ce-am scris, nu prea ai ce căuta „dincolo”. Problema e-n tine, nu în jurul tău. Lipsa educaţiei ar fi doar o parte a problemei. Cealaltă e dorinţa de a uita cine eşti si de unde vii. E o prostie să-ţi fie ruşine că eşti român, moldovean sau albanez. Asta eşti si gata. Lucrezi cu ce ai. Nu trebuie să fii canadian ca să faci ceva notabil. Şi, contrar unor idei tot mai răspândite, nu trebuie să devii nimic înainte să te schimbi. E suficient să faci pace cu cine şi ce eşti, să vezi ce-ai de făcut ca să-ţi fie mai bine şi să treci la treabă.

Am o problemă cu cei care vor să emigreze? Nu. Există destui care se pricep la ceva şi consideră că le va fi mai bine în Occident. Şi mulţi care nu prea se pricep la nimic, dar consideră că au şanse mai mari să-nveţe din mers acolo. Au curaj şi, probabil, viziune. Le va merge mai bine? Unora da, altora nu. Cum spuneam, măcar au curaj.

În schimb, am o problemă cu specimenele care nu fac nimic, nu-ncearcă să-şi lărgească orizonturile sau să se schimbe, dar ştiu să se plângă şi să dea vina pe ţară, familie, societate, bogaţi, politicieni, şi aşa mai departe. Pe oricine şi orice, dar nu pe ei. Şi nu sunt dispuşi să contribuie decât dacă sunt siguri că-şi vor recupera „investiţia”. Ăştia sunt inutili oricând şi oriunde. Şi trag foarte mult în jos media despre care vorbeam mai sus.

Cel mai rău e că, într-un fel sau altul, reuşesc să-i influenţeze şi pe alţii. Deh, oamenii sunt slabi şi dornici să adopte explicaţia cea mai comodă. În cazul ăsta, „m-am născut român, deci e normal să nu-mi fie bine”.

Oamenii nu ştiu să trateze situaţiile care implică o oarecare încărcătură emoţională. În consecinţă, ajung să se facă de râs cu argumente şi reacţii imbecile. Sau, cel puţin, asta văd eu, uitându-mă de pe Olimp.

Trolling-ul nu e un motiv de război

Sau ce mai e considerat trolling. Aţi observat că, mai nou, dacă scrie unul o tâmpenie şi-i spui că e tâmpenie, te face troll? Şi vrea să te şi pună-n banca ta. Uite câteva reguli de bun-simţ:

- dacă ţi se pare că vrea doar să strice atmosfera, nu-l bagi în seamă;

- dacă nu te atinge ce spune, nu risipeşti sute de caractere ca să-l ataci;

- dacă vrei să-l maimuţăreşti, nu-ncepi să-njuri de nebun când el înjură doar ocazional; înţeleg să exagerezi unele trăsături de caracter sau ticuri, dar ce-i prea mult strică.

Multe „argumente” au tăiş dublu

Văd că s-a răspândit o remarcă pe care unii o consideră argument: „şi mai e şi plătit ca să facă asta”. O fi ironic că X e plătit ca să bea bere şi să se uite după femei, dar asta nu-l face idiot. S-ar putea chiar să-l facă mai deştept decât tine: el face ceva uşor şi care-i place şi primeşte bani. Tu te poţi lăuda cu asta?

Uneori trebuie să separi ideea de om, dar unii sunt prea proşti pentru asta

Şi intră-n scenă magnifica frustrare. „Ăla zice asta pentru că e un frustrat” nu e un argument împotriva celor spuse de ăla. Să zicem că eu scriu un articol în care demonstrez că Hugh Hefner este pedofil. Ataşez şi un filmuleţ în care fute o puştoaică. Nu contează că eu sunt un virgin urât şi orice femeie ar prefera să se călugărească decât să iasă cu mine. Ideea este alta. Dacă mă combaţi spunând că sunt frustrat, eşti un imbecil. Şi Hugh Hefner este în continuare pedofil.

Bine, mulţi oricum nu-nţeleg cum e cu frustrările. Aveţi mai multe informaţii aici şi aici.

Caragiale râde şi cu fundul de „satira” de azi

Dacă vrei să ironizezi/ataci pe cineva şi să fii subtil, e destul de simplu să te iei de o categorie în care se-ncadrează. Dar fă-o inteligent. Nu bombarda cu detalii care n-au legătură cu persoana în cauză.Vrei să-l ataci pe Torje scriind despre fotbalişti? Ştiu că unii sunt beţivi şi Mutu a tras cocaină, dar e irelevant în cazul de faţă.

Pe de altă parte, dacă tot vrei s-ataci pe cineva, fă-o! Nu văd de ce ne-am feri sau am face-o pe deştepţii, finuţii şi ironicii. Crezi că merită să-i dai, dă-i să sară! Şi nu eşti finuţ când scuipi înjurături, chiar dacă vrei să dai impresia că imiţi pe cineva.

Simţul umorului şi mitul egalităţii

Andrei Manţog zice că femeile n-au umor. Dacă stau să mă gândesc, mulţi oameni n-au umor când începi să faci mişto de ei pe chestii care-i ating într-un fel sau altul. E clasic exemplul cu tipa care nu e sigură dacă e grasă, plinuţă sau slabă şi sare-n aer când faci o glumă din care s-ar înţelege că e grasă.

Oricum, voiam s-ajung la altceva: dă-i de-nţeles unei femei că nu-i apreciezi inteligenţa sau că locul ei ar fi la cratiţă, sau măcar fă o glumă pe tema asta, şi va-ncepe o discuţie idioată despre egalitate, rolul femeii în istorie, mentalităţi învechite, bărbaţi care se tem de femei deştepte şi tot restul. Chiar dacă este clar că glumeai. Că femeia, în majoritatea cazurilor, deşi urlă că e egală cu bărbatul, simte nevoia să şi demonstreze asta. Sau să-şi demonstreze.

Gusturile se discută, dar cui îi pasă?

Mie poţi oricând să-mi spui că muzica rap e de căcat. Nu m-aştept să argumentezi. E o situaţie în care argumentele nu sunt necesare. Şi, oricum, nu cred că mă interesează, pentru că sunt subiective prin excelenţă. Ţie nu-ţi place, mie-mi place şi asta e.

Alţii se supără când le spui că filmul lor preferat e o tâmpenie sau că soliştii lor preferaţi ar merita să fie spânzuraţi. Că n-ai gusturi, că ei vor argumente, că vrei doar să te dai interesant. De fapt, vor argumente pentru că sunt convinşi că le vor putea demonta. Dacă, totuşi, nu reuşesc, vin cu o remarcă idioată, spusă pe un ton împăciuitor sau exasperat: „gusturile nu se discută”. Nimic nu se discută când nu mai ştii ce să spui.

Unii sunt prea proşti ca să-ţi pese de susţinerea lor

Întotdeauna există oameni gata să te sprijine într-o ceartă. Problema este că, de obicei, o fac pentru că-l urăsc pe adversarul tău sau pentru că poziţia ta e cea mai sigură pentru ei. Şi de multe ori sunt proşti şi intervin cu atacuri la persoană sau caterincă de 2 bani.

Lumea e ciudată.

Corina, se aude?

Criza a trecut și pe aici

Nu am forță să te mint

Tu, care vrei o viață mai bună,

Dar aici ce viitor ai?

Pe-astea ar trebui să le citească toţi puştii (ca vârstă sau gândire) care visează să plece-n Occident. Am auzit toate motivele, dar le rezum: se câştigă mai mulţi bani, eşti respectat, e viaţa mai uşoară. Şi supremul „oriunde e mai bine ca-n România asta de căcat” (adică inclusiv în Iran şi Mexic, bănuiesc).

Ăsta e mirajul Occidentului: câini cu covrigi în coadă, străzi pavate cu aur, lapte şi miere. Un adevărat El Dorado.

Din păcate pentru visători, lucrurile stau puţin altfel. Vom analiza în următoarele articole. Bănuiesc că vor urma 3 părţi.

Asta mi-a amintit de ştirile pe care le tot aud iarna, cu turişti care se rătăcesc la munte pentru că se abat de la traseu, că ei se cred Bear Grylls sau oamenii muntelui. Şi salvamontiştii se mobilizează, trimit echipe să-i caute şi speră să se mai liniştească vântul, să trimită şi un elicopter. Invariabil, o astfel de ştire se-ncheie cu „Din fericire, au fost găsiţi teferi, dar puţin speriaţi.”. Sau, mă rog, nu chiar invariabil, pentru că unii mai mor îngheţaţi sau cad într-o prăpastie.

Ce vreau să spun este că eu nu văd mare motiv de fericire. Ăia sunt nişte proşti care se cred mai deştepţi decât oamenii care, prin natura profesiei, ştiu ce e recomandat şi ce nu. E ca şi cum ai spune că, din fericire, a scăpat unul care-a-nghiţit vopsea ca să demonstreze că indicaţiile de pe cutie („conţinut toxic”) sunt un mare bullshit: un imbecil încă trăieşte. Nu mă deranjează, dar nu mă bucură. Aştept să-şi taie gâtul cu o lamă, ca să ne demonstreze că poţi trăi şi fără sânge.

Oricum, temerarii muntelui ar trebui obligaţi să plătească deplasarea echipelor de salvamontişti. Şi combustibilul elicopterului. Te-ai abătut de la traseu şi te-ai rătăcit? Drăguţ, se-ntâmplă. Îţi dăm nota de plată sau ţi-o trimitem prin poştă? Cash, cec, card? Muncă-n folosul comunităţii?

Şi există soluţii şi pentru deştepţii de la mare (există unii care au fost „salvaţi în ultimul moment”): amenda. Steagul acela este vizibil, nu? Dacă vrei s-o faci pe Rahan şi curenţii au altă părere, plăteşte.

Spuneam acum o vreme că prostul poate fi dresat cu pedepse şi c-ar trebui înăsprite pedepsele. Îmi menţin părerea.

Mă rog, divaghez. Ideea este că nu văd niciun motiv pentru a purta ochelari când n-ai probleme cu vederea. Pe lângă faptul că e jignitor pentru cei care-i poartă din motive medicale să fie asimilaţi turmei de hipsteri spălaţi pe creier, nu pricep de ce ochelari. De ce nu cârje? De ce nu cărucioare cu rotile? De ce nu aparat auditiv? Şi mai am o idee genială, dar vine mai târziu.

Chiar mă-ntreb cum le-a venit ideea. O fi decis unul că-i stă bine cu nişte bucăţi de sticlă la ochi? Urmărea să obţină ceva? Sau i-a plăcut vreun film cu spioni în care agentul 1294605805237392 avea ochelari cu raze toate-literele-alfabetului şi, pe lângă faptul că putea distruge tancuri doar uitându-se la ele, arăta şi şmecher?

De fapt, cred că se plictisea unul şi, după o sticlă de vodcă, a purtat următoarea discuţie cu un prieten:

- Auzi, frateee! De mâine io-mi pun ochelari!

- De ce, nu mai vezi bine?

- Aaa, nu mă, că nu-mi pun de vedere!

- Adică-ţi pui ochelari de soare?

- Nu, bă, îmi pun ochelari normali.

- Ochelarii normali te ajută să vezi mai bine. Ce, te-ai tâmpit?

- Nu mă boule, îmi pun ochelari care nu sunt de soare şi nu te ajută să vezi mai bine. Sticlă normală.

- Deci… te-ai tâmpit sau nu?

Nu se tâmpise, ci se trendsetterise. Din păcate.

Mai ţineţi minte cum era când eram mici? Dacă purtai ochelari exista posibilitatea să se facă bancuri pe seama ta. Acum e un semn că eşti interesant şi alternativ. Aştept s-ajungă pe aceeaşi poziţie aparatele dentare. Nu c-ar fi o problemă cu ele, dar au alt scop decât să te facă interesant.

Ramele groase şi colorate ca ROGVAIV sunt dovada supremă că-ţi filează o lampă. De ce ţi-ai lua nişte rame cât degetul, de o culoare dubioasă (adică alta decât negru, albastru sau, cu indulgenţă, verde)? Ai vreo glandă care secretă LSD şi rama te ajută să vorbeşti cu Armilian, îngerul zâmbăreţ din a opta dimensiune?

Şi unii spun că e treaba lor ce poartă şi cum poartă şi că eu sunt nesimţit că mă uit la ei şi râd cu gura până la urechi. Băi copii, nu asta e ideea. Sigur că e treaba voastră ce purtaţi şi cum purtaţi, mai ales când vă priveşte lumea şi se gândeşte că e trist să ai 20 de ani în buletin şi minte de 7 ani („Uuu, e cololaaaat, vleaaau!”). Ideea este că nu sunteţi nici interesanţi, nici inteligenţi. Nici alternativi. Copiii poartă ochelari cu rame roz în formă de capul lui Mickey Mouse. Ăia sunt alternativi. Voi sunteţi nişte fraieri care vor să imite nişte copii de 6 ani, dar n-au curajul să meargă până la capăt.

Bine, argumentul irefutabil este următorul: dacă voi nu sunteţi nişte înapoiaţi mintal, ci nişte originali, eu nu sunt bulangiu, ci un om pe care-l amuză înapoi… originalii. Acceptaţi-mă. Fiţi toleranţi.

Aţi observat că femeile care se dau în vânt după hipstereală sunt, în general, ciudate? Adică nu ciudate, ci speciale. Au tot timpul câte-o părere despre care n-ai cum să ai vreo părere, pentru că părerile lor sau ce dracu’ or fi înşiruirile alea de cuvinte nu prea au sens. Sau nu-l vezi tu, că nu vii din lumea LSD-ului. Dar, în general, e bine ca o-nşiruire de cuvinte să aibă sens şi pentru pamânteni.

În afară de asta, sunt gata să-ţi atragă atenţia când faci mişto de ceva sau cineva că nu e bine, că şi ăia sunt oameni şi că faptul că faci mişto de ei nu te face mai bun decât ei. Sau decât eşti. Just. Dacă fac mişto de el, cel mai probabil mă consider mai bun decât el din cel puţin un punct de vedere. Şi, în contextul respectiv, acel punct de vedere contează. Just şi la a doua parte. Nici nu credeam că devin mai deştept decât sunt acum dacă fac mişto de Crin Antonescu.

Dac-ar fi existat un popor al hipsterilor în vremea lui Conan, războiul ar fi fost ceva amuzant: ar fi luptat cu săbii în formă de floare şi carele lor de luptă ar fi fost căruţe verzui trase de unicorni. Şi, foarte important, ochelarii s-ar fi inventat putin mai devreme. Bine, nu cei utili. Cei purtaţi „de frumuseţe”. Şi, pentru că toată lumea din ţara aia a hipsterilor ar fi purtat ochelari, conducătorul lor s-ar fi orientat spre monoclu. Sau ochelari cu rame roz şi groase cât antebraţul lui Conan. Trebuie să te distingi cumva când eşti conducător.

Aşa, ideea de care spuneam mai devreme: legaţi-vă la ochi, luaţi-vă un baston roşu şi orbecăiţi prin oraş. De ce roşu, vă-ntrebaţi? Pai, dragii mei discipoli într-ale originalităţii, trebuie să se vadă clar ca nu sunteţi cu adevărat orbi, ci alternativi. Şi ăsta e un semn. Un semn că voi militaţi pentru ceva, nu se ştie ce (şi probabil nu ştiţi nici voi) şi că oamenii amabili de pe stradă trebuie să vă-ndrume spre cea mai apropiată gură de canal fără capac. Şi voi să picaţi în ea, ca să arătaţi că oamenii obişnuiţi sunt intoleranţi şi vă persecută.

Şi să auziţi frecvent întrebarea din titlu.

Toţi ne dorim o maşină nouă, un telefon nou, să slăbim, dar o persoană care are cancer îşi doreşte un singur lucru: să lupte împotriva lui.

Există şi varianta mai lungă, în care imbecilul cu status-ul spune că 97% dintre prietenii lui vor ignora prostia, dar ceilalţi 3% o vor prelua.

Oricum, e un status imbecil pentru idioţii ipocriţi. Ar trebui să fie clar de ce, dar detaliez.

În primul rând, este evident că un bolnav de cancer nu vrea să moară de cancer. Dacă mâine te-ai îmbolnăvi de ciumă, ai vrea să mori? Nu? Ce chestie, nici eu n-aş vrea. Gândim la fel. Nu vrei nici să mori de foame? Bravo, eşti o persoană normală.

Când nu ştii ce să spui, spune ceva evident. N-ai cum să greşeşti. „Băi, e posibil să da, e posibil să nu”…corect. Oamenii bolnavi vor să nu moară… atât! Chiar mă-ntrebam de ce există medici, spitale şi medicamente. Acum am răspunsul: pentru că lumea nu vrea să moară. Dacă tot am dezlegat unul dintre misterele omenirii, hai să bem o bere şi să ne bucurăm!

În al doilea rând, există 2 tipuri de bolnavi de cancer: care luptă împotriva lui şi care n-o fac. Nu există oameni care „vor să lupte împotriva cancerului”. O faci sau te resemnezi.

În al treilea rând, şi aici ajungem la dovada supremă de ipocrizie, faptul că scrii prostia asta pe Facebook nu ajută pe nimeni. Unii se vor bucura că n-au cancer şi-şi vor vedea de viaţă, alţii vor spune „ce prost e ăsta!” şi-şi vor vedea de viaţă, iar imbecilii din lista de prieteni vor copia status-ul. Nu pentru că le-ar păsa, ci pentru că nu vor să pară insensibili. Le pasă de ei, nu de bolnavii de cancer. Fraierii ăia sunt un pretext să arăţi că eşti o persoană profundă, care-nţelege suferinţa semenilor ei.

În al patrulea rând, comparaţia este stupidă. E normal ca un bolnav să vrea să se vindece. Dac-aş fi bolnav, şi eu aş vrea acelaşi lucru. Din fericire, sunt sănătos, aşa că mi se pare normal să-mi doresc alte chestii decât să mă vindec. Pentru că n-am de ce mă vindeca.

Bine, ideea este să arăţi că eşti profund şi vezi dincolo de materialism. Eu zic altceva: vinde-ţi telefonul şi donează banii unei fundaţii. Vinde-ţi maşina şi îngrijeşte un bolnav. Donează 20% din veniturile lunare luptei împotriva cancerului. Vrei să demonstrezi că-ţi pasă? Fă ceva util şi lasă falsa compătimire.

În al cincilea rând, un bolnav de cancer care luptă împotriva bolii nu vrea un tratament special. Vrea să trăiască normal. Cancerul este un obstacol pe care-l va depăşi, deci n-are nevoie să fie arătat cu degetul şi compătimit. Cel mai probabil, consideră că este jignitor să-l tratezi altfel: este o persoană normală care-a avut ghinion. Nu mai spun că detestă hienele sociale. Ce sunt alea? Păi, creaturile care vor să atragă atenţia profitând de suferinţa altora.

A, o să spuneţi că sunt şi bolnavi care se bucură când sunt compătimiţi. Că, într-un fel, atenţia primită îi ajută. Îmi pare rău, dar ei sunt cei care, înainte să afle că au cancer, se plângeau că viaţa e grea, femeile sunt curve, bărbaţii sunt porci, politicienii îi fură şi România e de căcat. Ei atrag atenţia plângându-se. Din punctul ăsta de vedere, cancerul nu e o chestie atât de rea: toată lumea te bagă-n seamă când ai aşa ceva. S-ar putea să te omoare, dar eşti în centrul atenţiei. Nu te ajută cu nimic asta, dar primeşti ce-ţi doreşti.

„Campaniile” astea sunt un fel de „mănâncă tot din farfurie, oamenii mor de foame în Africa şi tu nu mănânci tot?!”. Asta e altă idioţenie: indiferent dacă lustruiesc eu farfuria sau nu, copilul din Kenya tot lihnit va fi. Dar ce ştiu eu, haideţi să ne prefacem că ne pasă!

Apropo, încă n-aţi început să daţi like Americii şi oraşelor afectate de Irene? Haideţi, oamenii de acolo au nevoie de voi şi de like-urile voastre!