Ce desenează copiii este supraestimat

Întotdeauna mă lasă perplex prostia omului care se entuziasmează când un copil face ceva cu nimic ieşit din comun. Ştiţi voi, când apasă un buton de la telecomandă, când mănâncă un măr, când desenează… în special ultima. Se pare că, dintr-un motiv oarecare, desenele unui copil semnifică lucruri extraordinare.

Un cal cu 3 picioare, antene pe spate şi coamă de leu? Uau, super! E clar, copilul acesta va ajunge un mare artist. Din ciclul „Alţii cred altceva”, vă prezentăm părerea unui (aproape) expert în chestii psihologice. Adică a mea.

În primul şi-n primul rând, să analizăm entuziasmul despre care vorbeam în primul paragraf. Eu cred că are 2 componente. Prima se manifestă în momentul în care copilul trage linii cu creionul pe coală, chit că desenează absurdităţi sau nu desenează nimic. A doua se manifestă în situaţia în care liniile trasate de copil chiar înfăţişează ceva care există. Sau măcar ceva care seamănă cu ceva care există. Influenţat de ideea că acel kinder trage linii pe hârtie, observatorul cu deficit de creier are tendinţa de a supraestima valoarea artistică a desenului. Şi atunci încep observaţiile idioate de tipul:

Vai, ce spirit creator!
Vai, ce imaginaţie are!

Vai, vai, vai!

Haideţi să vă explic frumos ce face copilul. Bine, ştiţi deja o parte: creează. Ce nu ştiţi sau ignoraţi este că nu e ieşit din comun. Există maimuţe care, la un anumit nivel, manifestă preocupări creatoare. Este în natura noastră de fiinţe inteligente să creăm. Copilul o face şi el, deci, deocamdată, putem presupune că mintea-i funcţionează normal. Vai, ce chestie! Să ne felicităm şi să ciocnim un pahar de şampanie.

Al doilea lucru pe care-l face copilul este să imite. Hai s-o spun altfel: tot ce face copilul este o încercare de a imita ce a văzut într-un moment sau altul. Nu este original sau creativ în adevăratul sens al cuvântului. Sigur, el creează un desen, dar bazându-se pe ceva ce mintea lui a înregistrat. Pot fi chiar mai multe lucruri pe care le combină, ca-n cazul calului verde cu 3 picioare, bot de rechin-ciocan şi antene: copilul a combinat elementele care i-au plăcut din mai multe lucruri pe care le-a văzut şi care, dintr-un motiv sau altul, i-au rămas în minte. Dar le combină la-ntâmplare. Dacă i-au plăcut savarina şi o bujie, va găsi o modalitate de-a le alătura.

Totuşi, dragii mei critici/admiratori de artă infantilă, şi maimuţele imită. Copilul este un fel de maimuţă cu mai puţin păr. Dar cu suficient spirit creator încât  să deseneze o casă (3 pătrate, un dreptunghi şi un triunghi, în majoritatea cazurilor).

Şi, ca să nu sară cineva în aer, n-am o problemă cu ce desenează copiii. Şi eu am desenat rahaturi. Şi n-am ajuns artist. Pentru că nu desenam bine. Nici acum nu prea ştiu să desenez, dar n-o mai fac. Partea bună este că, pe când eram mic şi desenam dinozauri cu 4 cozi şi flăcări în cap, ai mei nu mi-au spus că voi ajunge un mare artist. Şi n-au arătat creaţiile mele musafirilor, să se simtă oamenii obligaţi să mă laude.

La un moment dat am tras linii pe o foaie. Adică am tras linii în toate direcţiile şi am pus puncte. I-am arătat maică-mii, iar ea m-a-ntrebat ce reprezenta desenul acela. Nu prea ştiam nici eu, dar mi s-a părut c-ar putea semăna cu o navă spaţială. I-am spus asta, iar mama a zâmbit şi mi-a spus că pot desena mai bine dacă-ncerc.

Ei, comparaţi asta cu „Vaaai, ce frumos, e cea mai frumoasă navă pe care-am văzut-o vreodată!”. Sau cu „Uaaaa, ce cal frumos!”, în exemplul cu calul cu 3 picioare, antene şi coamă de leu. Ştiţi ce reprezintă laudele excesive pentru un copil? O încurajare de a repeta ce-a făcut.

E ca şi cum i-ai spune să deseneze în continuare absurdităţi, pentru că e original şi e bine să fii original. Arătaţi-mi un copil căruia nu-i place să fie lăudat. Normal că va desena în continuare fel de fel de ciudăţenii. Sau, şi mai rău, va ajunge să creadă că se pricepe la desen, chiar dacă schiţele lui ar oripila şi un zombie orb.

Şi acum ar sări câţiva să-mi aducă aminte că sunt şi copii extraordinar de talentaţi, care chiar desenează frumos. Da, sunt. Câţi? Ce procent reprezintă ei? Dintre copiii care desenează (adică toţi), câţi au creaţii cu adevărat interesante sau măcar frumoase? Şi nu e asta o problemă, că nu toţi au talent la desen, dar mi se pare ridicol să te entuziasmezi când vezi un copil (dacă nu e al tău e şi mai grav) care ştie să mânuiască un creion. E destul de intuitiv. Şmecheria e să-l mânuiască bine.

În majoritatea cazurilor, creionul este mânuit ca o cazma. Nu e vina copilului, dar nu-i băga-n cap că e un mare artist. Lasă-l să se distreze, dar nu-l face să se ia în serios.

Teo prin ochii Brebenelului

La solicitarea mea expresă, domnişoara mybrebenel (sau Flavia, pentru prieteni) mi-a făcut o caracterizare. Aveam alt articol pregătit pentru seara/dimineaţa asta, dar ce-a scris ea e prea savuros ca să nu public imediat. De menţionat că nu m-am atins de text.

Atenţie la tonul ironic folosit. Cine ghiceşte unde glumea şi unde se arăta ironică, dar era serioasă, primeşte un premiu.

 

Cine este Teo?

 

Nu vom afla prea curând cine este intru totul pentru ca nici el nu știe deocamdată. El inca se mai căuta in alții si mai ales in el însuși, in experiențele trecute si in cele care vor veni. El isi raportează trecutul la existenta actuala,  este un autodidact, invata singur din greșeli si face altele, doar pentru a mai aduna ceva in caietul gros cu „experiențe de viața” a la Teo.

Teo este un tanar nematurizat inca, el mai are de invatat si mai are de trăit. El poseda traducerea celebrei fraze  „Sa invatam din greșelile altora”, insa prefera sa le facă pe ale lui. Este un idealist si un pacificator (nu un pacifist!) , in lumea sa clădita cu multa truda, putere de auto-convingere, cunoaștere mai multa sau mai putina de sine si mult, mult antrenament mental. El crede ca a ajuns pana acolo incat sa rescrie toate legile firii si sa determine Universul sa se miște după bunu-i plac. Inca mai crede ca este indestructibil si ca lumea are nevoie de un geniu care sa vina si sa ne lumineze pe toți, de hrana aceea spirituala care sa ne satisfacă tuturor nevoia de cunoaștere, insa nu absoluta, ci doar atât cat hotaraste acest Dumnezeu auto-proclamat al lumii create de Teo.

Teo  nu este un pacifist autentic, el inca se mai lupta cu demonii săi interiori, cu accese de violenta, provocata sau ne, deși ne baga in cap texte celebre despre un loc mai bun, pașnic, liniștit in care fericirea este suprema si corect înțeleasa. El este deschizătorul de drumuri si gazda care intr-o buna zi ne va pofti pe toți sa luam loc la masa liniștii absolute si absolutiste.

Teo se agita si se aprinde repede atunci când ai chef sa nu fii de acord cu ce-ti spune el, iți va demonta orice argument pe care ti-ai clădit existenta intr-un mod alert, însa, îmbucurător, Teo este si un om bun, pentru ca daca te vei lăsa luminat si vei imbratisa religia sa, el, ca un Dumnezeu bun si iubitor, te va ierta de păcate si te va primi la sânul lui.

Teo poseda o inteligenta remarcabila si o capacitate de înmagazinare excelenta! Este o enciclopedie pe doua picioare care umbla si respira (si mai nou nu mai fumează!) si impartateste din cunoștințele lui oricui dorește sa se oprească din drumul sau. Are darul oratorului înnăscut, el este un vrăjitor notoriu, da! – poate vrăji pe oricine din doua vorbe si trei miscari – este suficient sa-l lasi un pic sa vorbească si zdrac! te-ai si trezit ca imbratisezi o alta doctrina decât cea cu care plecasei de acasă sau, daca mai ai si neșansa sa fii femeie, te poți trezi lejer  in alta galaxie.

Teo este un idealist, e drept ca si aceste idealuri sunt cam zburdalnice si se tot schimba la fata, dar el este un idealist prin definiție. El are principii care si ele, de la an la an, se cam schimba, dar este cat se poate de in regula, pentru ca ce-am fi noi, lumea, daca n-am fi intr-o continua schimbare? S-ar cheamă o involuție, ceea ce nu este deloc cazul lui Teo.  El vrea sa fie, si este, un om corect, un prieten bun si bine intenționat, el vrea sa ne invete sa fim tranșanți si juști si sa spunem lucrurilor pe nume pentru ca, vedeți, este bine si frumos sa fim integri, altfel cum am mai putea noi trai  cu noi insine?! Doar ca Teo omite sa se includă si pe sine in aceasta categorie, el uita sa-i atragă atenția  unui prieten atunci când orgoliul acestuia din urma da pe dinafara sau sa spună verde in fata unei colege „Nu te vreau! Ești grasa!” atunci când acesta ii face avansuri in mod repetat.

 

Dar Teo este un om extraordinar, din multe puncte de vedere. El poseda un intelect perfect echilibrat si o inteligenta cu mult peste medie, o cultura generala remarcabila, o  structura si o forța interioara de fier si un sex-appeal demn de invidiat.  El are darul de a fascina si de a liniști orice neliniști si, de a te face sa te simți special intr-o lume speciala.

Aceasta este lumea lui Teo!

 

Habotnicie, paranoia şi lipsă de raţiune

Rubrica de comentarii de la articolul de acum o săptămână a devenit chat. N-aş avea o problemă cu asta, dar dezbaterea este stupidă, ca orice discuţie în care cineva aduce argumente, iar interlocutorul o ţine pe-a lui.

Ce mi-a atras atenţia este atitudinea doamnei Cristina. Las la o parte poziţia faţă de măsurile de protecţie socială (după cum i-am spus altundeva, părerile ei pot fi susţinute, dar ea nu se descurcă), pentru c-a insistat s-ajungă la discuţii despre religie. Viziunea ei se remarcă prin 2 păreri: predarea în şcoli ar trebui făcută din perspectivă religioasă, iar atitudinea din sistemul educaţional actual este anti-creştină. Analizăm pe scurt, pentru că suntem obosiţi.

Nu-nţeleg cum ai putea preda matematica din perspectivă religioasă. Matematica e matematică. De 2 ori 3 înseamnă 6. Sau chimia: fierul este metal, chiar dacă tu crezi c-ar trebui să consultăm biblia. Fizica: 2 corpuri care se ating îşi vor echilibra în timp temperaturile, fără să fie nevoie de intervenţia unei forţe supranaturale. Astronomia: Terra nu este centrul Universului. Da, ştiu că într-o perioadă s-au iscat controverse cu privire la poziţia Terrei în Univers, iar nişte oameni care susţineau adevărul au fost arşi pe rug, dar asta e realitatea. De ce să predai aşa ceva din perspectiva religioasă? Şi cum s-o faci?

Bine, bănuiesc că ideea era că ea nu e de acord cu teoriile astea şi consideră că n-ar trebui să le-nveţe copiii ei, pentru că ea vrea să-i înveţe alte chestii. Şi aici avem 2 probleme:

1. copiii ei vor avea probleme când va veni vorba să se angajeze, să poarte o discuţie sau să nu se facă de râs. Imaginaţi-vă următorul dialog:

- Ce părere ai despre dinozauri?

- Nu cred în ei.

- Cum adică?

- În Biblie nu spune nimic despre ei, deci n-au existat. Dinozaurii sunt o teorie ateistă.

2. ea este destul de egoistă încât să susţină că trebuie să aibă voie să-şi educe copiii cum VREA EA, nu cum ar fi mai bine pentru ei. Aş putea demonstra că nu prea ştie ce e bine, bazându-mă pe ce-a spus în comentarii până acum, dar mă abţin. Ar fi inutil.

Cristina are şi altă părere: sistemul educaţional este anti-creştin. Pentru simplul motiv că nu este pro-creştin. Nu există gri, doar alb şi negru. Repet ce-am încercat să-i explic: dacă nu te plac nu-nseamnă că vreau să te omor. Nu-mi pasă de tine. Sunt neutru.

Altă bombă: „dacă scoatem creştinismul din şcoli, să scoatem şi anti-creştinismul”. Dacă există doar aceste 2 perspective (conform părerii Cristinei), înlăturarea „religiei ateiste” implică reintroducerea creştinismului. Iar eu nu vreau copii spălaţi pe creier. Vreau ca fiica mea să-nveţe cum funcţionează reproducerea, nu că avortul e un păcat. Vreau ca fiul meu să afle că trăznetul reprezintă un fenomen perfect explicabil, nu pedeapsa divină pentru păcatele oamenilor. Exemplul este puţin exagerat, dar cred că e destul de clar ce vreau să transmit.

În rest, văd la Cristina comportamentul persoanei care se simte izolată, din cauză că tot mai puţini oameni îi împărtăşesc convingerile. Şi începe să creadă că tot ce nu-i de partea ei e împotriva ei. A se vedea „dacă nu e pro-creştin, e anti-creştin”. Sau discursul despre cum majoritatea încearcă să-şi impună părerile.

Aţi observat că, orice-ai face, aproape toate minorităţile se simt discriminate şi ameninţate? Şi că, invocând protecţia la care au dreptul, încearcă să modifice regulile după care trăieşte majoritatea?

Monarhia constituţională este o idee idioată

Articolul acesta trebuia să apară aseară, dar, când am venit de la serviciu, conexiunea se-ncăpăţâna să nu funcţioneze. S-a remediat, uite şi articolul de ieri. Cel de azi vine spre dimineaţă.

Una dintre ideile care-n ultima vreme au pus un zâmbet tâmp pe feţele unor capete pătrate este schimbarea regimului într-o monarhie constituţională. Că nu e bine să avem preşedinte, ne trebuie rege. Că prestigiul Casei Regale este mai mare decât al preşedinţiei. Că regele Mihai şi urmaşii lui sunt conducătorii de drept ai României. Şi alte argumente născute parcă de minţile unor copii de 12 ani.

Am observat că argumentele regaliştilor se-mpart în 2 categorii: care ţin de persoana lui Mihai I şi care ţin de utilitatea schimbării. Eu sunt un om destul de pragmatic în general şi exagerat de pragmatic când vreau, dar n-am putut detecta utilitatea trecerii la monarhia constituţională; ar fi prea uşor să ne ocupăm doar de asta, deci hai să-ncepem cu argumentele referitoare la legitimitatea şi persoana regelui. Oricum, sunt reprezentative pentru întregul raţionament al suporterilor schimbării.

În primul rând, orice regalist îţi va spune că ar fi normal, ba chiar corect să trasformăm România în monarhie constituţională pentru că Mihai I este conducătorul de drept al ţării. Că abdicarea din 1947 a fost forţată, deci nu se pune.

Mergând pe logica asta, eu spun că n-ar trebui să ne uităm la Casa Regală; corect ar fi să-i căutăm pe descendenţii lui Mihai Viteazul. Sau Vlad Ţepeş. Sau pe-ai lui Basarab I. Putem merge şi mai departe, până-n vremea lui Burebista. Sigur, nu toţi au abdicat: unii au fost chiar asasinaţi. Din punctul ăsta de vedere, cazul lui Mihai Viteazul este mai grav decât al lui Mihai I: cel din urmă a putut măcar să semneze abdicarea şi să plece din ţară. Primul n-a mai apucat să facă nimic.

„Hâr, câr, mâr, dar vorbim despre statul român modern!”, urlă corul regaliştilor. A, OK. Atunci, să-i căutăm pe descendenţii lui Cuza. Statul român modern începe cu Alexandru Ioan Cuza, nu? Şi el a fost forţat să abdice şi să plece-n exil, nu?

Altă chestie genială pe care-am auzit-o se referă strict la Mihai I: că el n-a avut prea mult timp să demonstreze ce putea, din cauza războiului, a lui Antonescu, a comuniştilor şi aşa mai departe. Şi aici am tendinţa să mă transform în ceva care sparge cam tot ce-i iese-n cale, pentru că ştiu că omenii care susţin prostiile astea au dreptul să voteze, iar votul lor este egal cu al meu.

Aici e vorba de o ţară, nu de o discuţie despre „ce-ar fi fost dacă”, purtată după câteva pahare de vin. Şi nu sprijini pe cineva doar pentru c-ar fi putut face mai mult în alte circumstanţe. Ar fi putut face şi mai puţin, dar nu asta e ideea. Ce-a fost a fost şi „ce-ar fi fost dacă” nu e un argument solid.

Hei, eu aş fi putut fi un mare cântăreţ de operă dacă vocea mea n-ar fi fost mai potrivită pentru death metal. Vrea cineva să-i cânt vreo arie? Haideţi, că nu e vina mea că am vocea asta.

Altă bombă cu pretenţie de argument se referă la prestigiul Casei Regale. Apropo de asta, cred că nu strică să subliniem un aspect: Casa Regală nu mai este regală de pe 30 decembrie 1947, când s-a semnat abdicarea. Când nu eşti rege, casa ta nu este regală. Dar să revenim la prestigiu.

Chiar dacă prestigiul lui Mihai I s-ar situa la nivelul despre care unii turuie vrute şi nevrute, nu cred că ne-ar ajuta prea mult. Da, e văr cu Elizabeta a II-a. Credeţi că va sări Anglia să ne ia-n braţe sau că va investi masiv în România? Eu nu cred. Apoi, chiar dacă regele este respectat, imaginea poporului nu se-mbunătăţeşte. Cel mult, se vor întreba unii de ce-ar accepta cineva ca Mihai să fie rege peste un popor de hoţi.

Dar să fim serioşi, discuţia este inutilă. Unu la mână, Mihai I nu are peste hotare imaginea pe care vor unii visători să i-o construiască. Doi la mână, nu el ar conduce. Pe bune, vi se pare că la vârsta lui e capabil să conducă o ţară?

Şi, pentru că prestigiul a fost argumentul „de frontieră”, iar realismul pledoariei pentru monarhia constituţională a fost analizat, să trecem la utilitate.

Nu există! Dacă există oameni care cred cu adevărat că ne vom îmbăia în lapte şi miere (la nivel de economie, societate, mentalităţi etc.) din momentul în care-l vom încorona pe Radu Duda sau pe Paul-Philippe de Hohenzollern, existenţa lor este un argument în favoarea tezei omuciderii justificate. Bine, glumesc, doar în favoarea lagărelor.

Raţionamentul se bazează pe schimbarea clasei politice. Şi aici avem o problemă: schimbarea nu se va produce peste noapte. Crede cineva că, dacă trecem la monarhie constituţională, politicienii îşi vor revizui caracterul şi comportamentul, din respect faţă de memoria lui Carol I? Eu mă-ndoiesc. Pentru a se schimba clasa politică trebuie să se schimbe societatea. Adică noi. Când nu vom mai fi nişte imbecili gata să-l voteze pe cel care spune poveşti mai frumoase, nici Dan Diaconescu nu va mai promite că va-nfiinţa Compania Naţională Averea Poporului, care va plăti lunar dividende tuturor cetăţenilor.

„Dar, la dracu’, oamenii îşi vor respecta regele şi se vor schimba!”, ar spune unii imbecili. Sunt convins că voi credeţi că gherţoiul de pe stradă va arunca ambalajul la coş, pentru că mai nou România are rege. Eu nu cred. Eu cred că pe gherţoi trebuie să-l baţi măr sau să-l amendezi de câteva ori ca să priceapă că gunoiul nu se aruncă pe jos.

Bineînţeles că unii s-ar întreba ce treabă au politicienii cu monarhia constituţională. Ei, scumpilor, şi sunt ironic când vă spun aşa, pentru că aş experimenta contopirea cu Universul strângându-vă de gât, dacă vă puneţi astfel de-ntrebări, marş înapoi la OTV şi emisiunea lui Capatos! Serios, nivelul vostru de-nţelegere nu vă permite să aveţi o imagine clară asupra unor fenomene mai complicate decât certurile dintre fufele care-şi etalează prostia la TV.

Cam asta e cu monarhia constituţională. De fapt, ideea este consecinţa unei manii de a schimba ceva.

I-am avut pe ăia, i-am avut şi pe ăştia, hai să vedem ce mai găsim. Că mai rău nu poate fi!

Sunt convins că unii l-ar vrea conducător şi pe Pol Pot, numai să se schimbe ceva. Şi să poată urla, după câţiva ani, că Napoleon era mai bun.

A cincea zi fără ţigări

Cum sugerează titlul, n-am mai fumat de aproape 120 de ore. Am trecut de la 15 ţigări pe zi la zero. În caz că se-ntreabă cineva, da, sunt mândru de mine.

S-a confirmat ce citeam la un moment dat: dacă vrei să scapi de un obicei, nu există dependenţă. În astea 5 zile n-am simţit nici măcar o dată nevoia de nicotină. Am avut chef să fumez, dar din cauza obişnuinţei: la o bere, după masă, în pauze, în oraş. M-am gândit la altceva şi mi-a trecut.

Prin stări mai puţin plăcute am trecut, ocazional, în primele 3 zile. N-au durat mai mult de 15 minute şi n-am simţit nevoia să omor pe cineva. Şi m-am adaptat destul de repede la ideea că am devenit nefumător. Azi am realizat că nu mă mai gândesc deloc la cum ar fi „să aprind una, numai una, n-are ce să se-ntâmple”. De fapt, nu mai iau în calcul posibilitatea asta.

Am mai multă energie, mai mult chef de viaţă şi o stare generală mai bună. Dorm mai bine. Am poftă de mâncare. Respir mai uşor. Şi sunt într-o dispoziţie foarte bună.

Diferenţa faţă de vechile mele tentative ţine de starea interioară. Înainte voiam să mă las, dar voiam şi să mai fumez. Acum mi-am dat seama că nu mai voiam să fumez şi abia după aceea am decis să mă las. Nu zic c-ar fi la fel de simplu cu altele (heroina, spre exemplu), dar cu nicotina a fost mult mai uşor decât m-aş fi aşteptat.

În definitiv, avea dreptate cine spunea că totul ţine de voinţă. Ce nu se spune este că trebuie să fie voinţa de a nu mai fuma, nu voinţa de a câştiga bătălie după bătălie cu tentaţia de a aprinde. Când îţi dispare dorinţa de-a arde tutun, lucrurile sunt mai simple; trebuie să te confrunţi cu unele asocieri şi ritualuri cu care te-ai obişnuit de ani de zile, dar e mai simplu decât dacă te laşi pentru că ţi-a spus medicul, chiar dacă tu vrei să fumezi în continuare 2 pachete pe zi.

Multe discuţii se referă la momentul în care scapi de dependenţă. Şi asta e o problema mai complicată, pentru că nu sună un clopoţel să te-anunţe că ai scăpat. Cel mai bine e să nu te gândeşti la asta decât în momentul în care vrei să vezi dacă s-a modificat ceva în tine. De exemplu, îţi dai seama că eşti tot mai OK când nu te mai gândeşti la cum ai fi fumat o ţigară într-o anumită situaţie, dacă nu căutai să te laşi. Sau când prietena te aprovizionează cu batoane de ciocolată şi le găseşti mai bune decât ţigările. Sau când stai cu cineva la o bere şi ţi se pare normal să nu fumezi, chiar dacă persoana respectivă e cu ţigara între buze.

Ar fi mai fi destule de scris aici, dar sunt mort de somn. Revin cu detalii în zilele următoare.

3 chestii a căror utilitate îmi scapă

1. Arhiva de Messenger

Nu i-am înţeles, nu-i înţeleg şi, cel mai probabil, nu-i voi înţelege pe cei care ţin aşa ceva. Înţeleg să păstrezi scrisori. Înţeleg să păstrezi câteva SMS-uri. Înţeleg să dai copy/paste la o discuţie interesantă, dar să salvezi tot ce vorbeşti cu toată lumea pe Messenger? Care-i următorul pas? Să-nregistrezi orice discuţie la telefon?

Şi sunt oameni care au DVD-uri cu arhive. DVD-uri! Giga întregi de comversaţii pe Internet! Discuţiile purtate în ani întregi şi-au găsit locul de veci pe nişte suporturi de plastic, doar-doar şi-or găsi şi utilitatea cândva.

Cred că astfel de practici denotă o nevoie disperată de a deţine controlul. Sau de a trăi cu iluzia că deţii controlul. Să nu se uite ceva, să poţi să citeşti peste 5 ani, să vezi exact cum s-a schimbat viaţa ta, în cele mai mici detalii. Ferească Sfântul să nu-ţi aminteşti că pe data de 28.02.2010 ai vorbit cu Maricica despre cât de scumpi sunt iepuraşii!

2. Şamponul prietenos cu ochii

Unii sunt încântaţi de asta: un şampon care-ţi permite să ţii ochii deschişi în timp ce te speli pe cap. Pentru că nu te ustură ochii dacă iau contact cu spuma. Ingenios, dar nu cred că era necesar. E mult mai simplu să-nchidem ochii în timp ce ne spălăm pe cap.

După părerea mea, capul e destul de uşor de găsit. N-ai nevoie de o hartă. Şi, după ce ai dat de el, poţi fi sigur că părul e prin apropiere. Şi uite că poţi să te speli pe cap fără să deschizi ochii!

Unii vor spune că e gândit special pentru copii. Eu spun că nu e foarte greu să-i spui copilului să-nchidă ochii sau să-i pui un prosop pe faţă când îl speli pe cap. Că dacă se spală singur, bănuiesc că e destul de mare încât să ştie că e de preferat să nu pună mâna pe cuptorul încins, să nu-nghită sticlă pisată şi să-nchidă ochii când se spală pe cap.

Cred că şamponul acesta răspunde nevoii resimţite în societatea modernă de a proteja pe toată lumea de orice disconfort, chiar dacă este provocat de prostia individului în cauză. Aştept cu nerăbdare piperul sărat, pentru că nu ştii niciodată când îl confundă cineva cu sarea. A, şi sarea iute, pentru aceleaşi situaţii oarecum hazlii.

3. Discuţiile despre Nibiru

Haideţi să lămurim ceva: în 2012 Terra nu va fi distrusă de o planetă venită de la marginea sistemului solar/din altă dimensiune/din jobenul meu.

Coliziunea trebuia să aibă loc în 2003. Aşa spunea o tanti pe nume Nancy Lieder, care vorbea cu extratereştrii de pe Nibiru. După ce a trecut 2003 şi nu s-a-ntâmplat nimic, aceeaşi tanti a avenit cu o explicaţie: data era la derută, pentru că guvernele ar îngrădi toate drepturile şi libertăţile cetăţenilor dacă ar şti exact când va veni sfârşitul lumii.

Dar au existat idioţi care şi-au eutanasiat animalele de casă şi au aşteptat cuminţi sfârşitul. Îmi imaginez cât de agitaţi erau pe 31 decembrie 2003, ştiind că trebuie să se-ntâmple ceva în cel mult 15 ore… 12 şi jumătate… 9… 6… 5… 4 şi jumătate… 3… sigur urmează… 2… 1 şi jumătate… trebuie să apară acum… o jumătate de oră… şi e 2004 şi pe fusul nostru orar. O fi pierdut Nibiru autobuzul interdimensional?

Mie-mi plac scenariile astea ale sfârşitului lumii, dar coliziunea cu Nibiru merge prea departe. Sfidează logica, bunul-simţ, ştiinţa şi ce mai vreţi voi. Şi se fac dezbateri pe tema asta. Oare se va-ntâmpla ceva? Oare au dreptate savanţii de la NASA  când spun că un obiect de 3 ori mai mare decât Terra, aflat destul de aproape încât să ne lovească în decursul acestui an, ar fi deja vizibil cu ochiul liber? Poate apare din altă dimensiune şi de-asta nu-l vedem. Dar mayaşii au spus ceva despre Nibiru?

Dar Nancy Lieder şi-a făcut injecţiile?

În altă ordine de idei, pentru că am chef s-o fac pe interesantul, astăzi a fost a treia zi fără ţigări. Mă simt excelent.

Locul de muncă şi entuziasmul

Cu fiecare zi sunt tot mai convins că un loc de muncă poate fi, în acelaşi timp, o binecuvântare şi o piatră de moară legată de picior.

O binecuvântare tot este, mai devreme sau mai târziu, pentru simplul motiv că există, în special când vezi că alţii caută şi nu găsesc. Şi mă refer aici la cei care au lucrat înainte, au demonstrat de ce sunt în stare şi acum vor ceva măcar decent. Despre cei care urlă că vor cu disperare să muncească şi strâmbă din nas la salariu sub 1500 de lei vorbim cu altă ocazie.

Apoi, este o binecuvântare când eşti plătit bine, iar munca nu e prea multă şi nici prea grea. Şi ai timp să mai citeşti, să mai stai la taclale, să te mai gândeşti la ale tale. Şi nu eşti atât de obosit încât să nu mai poţi face chestii interesante în timpul liber.

Tot gândindu-te la ale tale, începi să faci planuri şi să cauţi mai mult. Şi atunci apare sentimentul că locul de muncă te cam trage în spate, pentru că, indiferent dacă munca e multă sau puţină, tot trebuie să fii acolo şi nu poţi să faci chiar tot ce vrei. Există oriunde nişte reguli, iar ce faci tu pot şi alţii să facă, deci eşti destul de uşor de înlocuit.

Când începi să intri în starea asta de spirit e util să-ţi dai 2 palme şi să-ţi revii, altfel o să tinzi să te gândeşti prea mult la ce-ai putea face în timpul în care stai degeaba la serviciu sau în cele 90-100 de minute petrecute pe drum. Dacă eşti nemulţumit de asta, o vei freca şi-n restul timpului şi vei putea să dai vina pe faptul că serviciul îţi mănâncă zilnic 10 ore. Aşa intri în capcana resemnării sau ajungi să-ţi deteşti viaţa. Da, serviciul e o parte a vieţii. Chiar dacă azi e ultima zi, încă e o parte a vieţii tale, pentru că trebuie să fii acolo.

Aici e util ce mi-a spus la un moment dat un om foarte deştept:

Orice-ai face, fă cu entuziasm. Priveşte totul ca pe-o aventură sau ca pe-o competiţie cu tine şi învaţă ceva nou din tot ce faci. Dacă trebuie să zugrăveşti un apartament, distrează-te. Dacă trebuie să scrii rapoarte toată ziua, măcar obişnuieşte-te să tastezi mai repede şi cu mai puţine greşeli. E imposibil să nu poţi face o treabă interesantă dacă-ţi munceşti puţin mintea.

Atunci am privit superficial ideea, acum o-nţeleg.

De fapt, nu e mare şmecherie. Dacă nu prea ai chef să faci ceva, dar trebuie (indiferent de motiv), necesitatea persistă indiferent de atitudinea ta. Ai de ales între a o face cu zâmbetul pe buze şi a sta încruntat, rugându-te să se-ntâmple ceva şi să scapi de corvoadă.

Cred că orice om normal ar alege prima variantă. E mai greu, dar viaţa e mai plăcută aşa. Şi e mai bine pentru păr, pentru că nu vei mai simţi la fiecare 2-3 zile nevoia să-l smulgi.

Până la urmă, orgoliul e bun sau nu?

Serile trecute vorbeam cu un amic despre personalitate. Din vorbă-n vorbă am ajuns la orgoliu şi la cum ne influenţează el comportamentul şi emoţiile. Şi, evident, vechea dezbatere: e util sau te trage-n jos?

Şi mi-am dat seama de ceva interesant: deşi la un moment dat credeam c-am lăsat deoparte orgoliul, n-am făcut-o. Doar l-am legat de alte chestii. Ajung imediat la ele.

Eu am trecut prin ambele extreme: orgoliu suprimat şi orgoliu exacerbat. Lipsa respectului de sine şi mândria exagerată. N-am ripostat la palme peste faţă, dar mai târziu am ajuns să-i bat bine de tot pe alţii pentru nişte simple înjurături sau jigniri. Puneţi la socoteală şi bătăi cu mai mulţi oameni, pentru că nu voiam să mai fac vreodată un pas înapoi. Când vezi o chestiune în alb şi negru, există doar înainte şi înapoi. Nu iei în calcul posibilitatea de a face un pas în lateral pentru a ocoli un obstacol; e o problemă de mândrie să-l distrugi.

Sigur că-n perioadele astea am trecut prin diverse stări de spirit vizavi de orgoliu: nu e bun, ba e bun, aş vrea să fiu orgolios, îmi place la nebunie să fiu orgolios, oare are rost să fiu aşa? Pentru că, orice s-ar spune, te saturi de violenţă şi conflicte pornite din prostii. Da, fraierul ăla se uită urât la tine şi crede că e dur, dar tu ştii că-l poţi face bucăţi cu mâinile goale. Şi, brusc, nu mai simţi nevoia să-l baţi. Zâmbeşti îngăduitor şi-l laşi în prostia lui.

Asta nu-nseamnă că n-aş mai da un pumn când e nevoie. Diferenţa este că evit, pe cât posibil, violenţa inutilă. Şi nu, nu e toată inutilă. Dar cele mai multe comportamente agresive nu rezolvă nimic (pe termen scurt, mediu sau lung).

Schimbarea a fost determinată de un nou mod de a mă vedea pe mine şi, implicit, lumea. Şi am decis că următorul pas ar fi renunţarea totală la orgoliu. E o prostie, dar o mai gândeşti şi aşa. Ce-i drept, prin „orgoliu” înţelegeam o atitudine raportată la ceilalţi şi influenţată de ei. Ca să fiu mai clar: orgoliul era sau nu satisfăcut în funcţie de ce făceau alţi oameni.

Într-o privinţă aveam dreptate: la genul acesta de orgoliu e cel mai bine să renunţi. Sigur că efortul conştient de a renunţa la atitudinea asta n-a prea dat roade. Funcţiona o perioadă, apoi eram bombă cu ceas câteva zile. Mă calmam, deveneam un izvor de armonie, apoi îmi sărea muştarul dintr-o chestie minoră. Şi tot aşa. Încă lipsea ceva.

Fiind genul de om care-si pierde rapid interesul pentru lucrurile pe care nu le vrea cu adevărat (se pare că ştiam ceva, măcar la nivel subconştient), am renunţat la renunţarea la orgoliu. Am lăsat lucrurile aşa cum erau, iar pe mine, aşa cum eram. Am început să lucrez pe alte planuri.

Nu m-am mai gândit la asta până la discuţia despre care pomeneam la-nceputul articolului. Şi acum am observat o chestie: în ultima vreme îmi raportez orgoliul la mine. „Nu-mi face nimeni asta!” s-a transformat în „Nu-mi fac asta!” sau „Nu sunt mai bun de atât?”.

În urmă cu 2 sau 3 săptămâni, un tip de la serviciu a făcut ceva pentru care acum câţiva ani aş fi măturat clădirea cu el.  Prima idee a fost să găsesc o modalitate de a-l provoca, poate porneşte el bătaia şi o termin eu. Că nu vreau să fiu dat afară din aşa ceva. M-a ţinut gândul 2 zile, apoi am renunţat. Mi-am dat seama că am lucruri mai bune de făcut decât să caut scandal cu un imbecil. Şi că, dacă merg înainte cu gândurile astea, mă-ntorc 3 sau 4 ani în timp. Şi nu prea e combinaţie.

E şi asta o formă de orgoliu, dar acum vreau chestii de la mine. Vreau să fiu din ce în ce mai bun în ochii mei şi mă interesează mai puţin cum mă văd alţii. Şi cred că schimbarea asta s-a petrecut pentru că am ajuns să am o părere destul de bună despre mine încât să am încrederea în părerea mea bună despre mine.

Cam aşa s-a-ntâmplat şi cu ţigările. Luni spuneam ceva despre 30 de zile fără ţigări; am luat totul în glumă şi ieri tot fumam. La un moment dat, când aşteptam ultima pauză, sa ies la ţigară, am privit lucrurile obiectiv: nu simţeam nevoia de nicotină, dar aveam chef să mă prostesc cu o ţigară. Tabietul şi asocierea ţigării cu relaxarea îşi spuneau cuvântul. Şi nu-mi reuşise nicio încercare de a mă lăsa de ţigări din cauză că nu luam în calcul decât beneficiile viitoare şi treceam cu vederea persoana din prezent. Adică pe mine.

Mi-am promis că de azi nu mai fumez. Şi m-am ţinut de cuvânt. Şi sunt convins că mă voi ţine în continuare, pentru că a devenit ceva personal:

Sunt mai slab decât ţigara?

O iau personal? Da. Cum altfel s-o iau? E vorba de mine, nu de altcineva.

Şi cam aşa e-n viaţă: de fiecare dată când mi-am pus cu adevărat ceva în minte, am reuşit. Pentru c-am fost în competiţie cu mine şi am vrut să cresc în ochii mei. Au trecut nişte ani, am făcut câteva chestii, s-a schimbat câte ceva, nu mai am nevoie să-mi îmbunătăţesc părerea despre mine. Iar asta mă obligă să nu mă dezamăgesc.

Drepturile sunt înţelese greşit

Cred c-am remarcat cu toţii că se vorbeşte foarte mult despre drepturi. În special la mitinguri şi proteste, ocazii în care lumea „îşi cere drepturile”. Mi se pare prea generică exprimarea asta, pentru că mulţi nu ştiu exact cum stă treaba cu drepturile.

Exemplu recent: protestele de la Universitate (din primele seri, nu adunările de câteva zeci de oameni de acum). Piaţa Universităţii era plină de protestatari. Autorizaţie, evident, nu exista. Oamenii s-au adunat acolo şi au început să facă scandal, că ei vor un nivel de trai decent şi demisii. Sau să fie adus înapoi Arafat, care fusese înlăturat dându-şi demisia. Nu prea ştiau nici ei de ce protestau, dar o făceau.

În momentul în care jandarmii i-au rugat să treacă pe trotuar, să nu blocheze carosabilul, au început discuţiile despre cum le este încălcat dreptul de a protesta (asta s-a-ntâmplat încă de la protestele de la Cotroceni). Şi aici avem o problemă: dacă eu sunt şofer şi am drum prin centru, faptul că tu ai blocat Piaţa Universităţii îmi loveşte grav dreptul de a mă deplasa liber prin oraş. Înţeleg că vrei să urli, dar nu-mi face mie greutăţi, pentru că dreptul tău se termină acolo unde începe al meu.

Un imbecil (posibil să fi fost Ciutacu, dar nu bag mâna-n foc) spunea la televizor că numai inconştienţii şi nesimţiţii mergeau cu maşina pe acolo. Deh, sunt de acord că trebuie să fii puţin sărit de pe fix ca să conduci printr-o zonă în care se desfăşoară lupte de stradă, dar să-ţi exerciţi un drept în limitele legii nu-nseamnă să fii nesimţit. Şi cam asta făcea şoferul care n-avea chef de ocoluri.

Altfel, mi se pare tâmpită exprimarea „a-şi cere drepturile”. Cine să ţi le dea? Şi ce drepturi? Tehnic, le ai deja. Şmecheria este că dreptul reprezintă o vocaţie, nu o certitudine. Altfel spus, faptul că ai dreptul la un trai decent nu-nseamnă că vei şi trăi decent. Dacă situaţia economică a ţării o permite şi faci şi tu ceva, vei trăi decent. Dacă nu, nu. Dreptul la un trai decent înseamnă că nu te va-mpiedica nimeni să trăieşti decent, nu că-ţi va da cineva.

Se poate spune că, prin măsurile de austeritate, Guvernul încalcă dreptul. Din nou, greşit. Pentru că Statul are obligaţia de-a lua măsuri de dezvoltare economică de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent, iar măsurile menite să reducă deficitul bugetar se-ncadrează în categoria măsurilor de dezvoltare economică. A, că nu se-ntâmplă chiar acum e altceva. Evoluţia este un proces, nu se-ntâmplă cât pocneşti din degete.

În rest, poţi să-ţi deschizi o afacere, să-ţi cauţi un serviciu mai bun, să găseşti o sursă de venituri suplimentare. Nu te-mpiedică nimeni. Şi la asta se referă dreptul la un nivel de trai decent.

Pensiile sunt un caz special, dar lucrurile stau cam aşa: dacă nu luăm acum măsuri, peste câţiva ani n-o să avem bani nici pentru pensiile astea.Protecţia socială înseamnă mai multe lucruri, nu doar să dea Statul.

Marea problemă este că discuţiile despre cererea drepturilor bagă-n capetele unora ideea că ei fac ceva important. Că, într-un fel, luptă pentru binele tuturor. Şi pretenţiile sunt pe măsură. Vedeţi poza:

Am luat-o în urmă cu 2-3 săptămâni de pe un grup de pe Facebook. Nu-l găsesc acum, dar îl rog pe autor să mă contacteze, dacă vrea să fie citată sursa.

Referitor la viţelul din poză, eu văd doar un individ care participă la o manifestaţie neautorizată, fără scop şi utilitate. Da, şi eu pot să urlu c-ar trebui să li se dea tinerilor câte 5000 de Euro ca să-şi facă un drum în viaţă, dar asta n-ar ajuta pe nimeni. Şi unii n-ar fi de acord cu mine, pentru că ei văd altfel lucrurile. Aşa cum eu nu sunt de acord cu alegerile anticipate, creşterea iraţională a salariilor şi pensiilor şi ce mai cerea Che Guevara ăsta (în afară de poze de pus pe Facebook, să se vadă ce tânăr cu atitudine e el). Apropo, vă daţi seama cât de implicat trebuie să te simţi ca să agiţi pancarte cu astfel de texte?

Ar trebui, în primul rând, să ne exercităm dreptul de-a ne vedea lungul nasului. Dupa ce realizezi cine şi ce eşti şi de ce te afli în situaţia asta, vezi ce-ai de făcut şi-ncepi să faci. Abia după aceea, dacă e cazul, strigi că-ţi pune Statul piedici.

Că de cerut drepturi pe care le avem deja ne-am săturat.

Sinistraţii, capacitatea de-a abstractiza şi dorinţa de-a te ajuta singur

Au început să mă plictisească ştirile despre sinistraţi. Toate spun aceleaşi lucruri: iad alb, cantităţi uriaşe de zăpadă, lacrimi, drumuri blocate, ajutoare, localităţi izolate. Nimic diferit faţă de alte ierni.

A, ba da, declaraţia lui Mihai Răzvan Ungureanu şi controversele pe care le-a stârnit. Pentru că nu gândesc când ar trebui şi gândesc prea mult când ar trebui să nu complice lucrurile, unii consideră că MRU a exagerat când a spus că e inadmisibil ca militarii să muncească la deszăpezire, în timp ce beneficiarii direcţi stau degeaba. Şi s-a ajuns la fel de fel de discuţii despre bolnavi, bătrâni şi copii care nu pot da la lopată.

Sebastian Bârgău a-ncercat să bată-n toba bunului-simţ aici şi aici, dar n-a avut mare succes, după cum demonstrează unele comentarii. Oamenii care cred în „ajută-te singur” au fost de acord, ceilalţi s-au agăţat de fel de fel de excepţii şi detalii nesemnificative pentru a-şi apăra viziunea. Sau antipatia faţă de autorităţi, pentru că e interpretabil.

Un argument mi s-a părut excepţional de idiot:

Daaaar, militarii sunt plătiţi să combată efectele catastrofelor şi fenomenelor meteorologice deosebite.

Just. Totuşi, irelevant, deoarece nu scrie nicăieri că n-ai voie să pui mâna pe o lopată, că le iei pâinea militarilor. Faptul că medicul e obligat să-ţi pună piciorul în ghips nu-nseamnă că trebuie să calci în toate gropile, că are cine se ocupa de fracturile tale.

Dar să luăm un exemplu mai apropiat de situaţia în discuţie: să spunem că-ţi ia casa foc. Pompierii sunt obligaţi să te scoată din clădirea în flăcări, să stingă focul şi să salveze ce se poate salva. Deci, teoretic, nu eşti obligat să faci nimic. Întrebarea este dacă tu vei sta ca prostul în casa care arde sau vei încerca şa ieşi, eventual luând cu tine obiectele care au o anumită valoare şi pe care le poţi căra. Dacă ai un furtun în curte, îl foloseşti sau aştepţi să vină pompierii, că e datoria lor să-ţi salveze casa?

Şi acum va sări Asociaţia obosiţilor de prea mult stat:

Hâr, câr, mâr, dar una e să-ţi ardă casa şi alta e să ai curtea plină de zăpadă! Normal că nu stai cu mâinile-n sân în caz de incediu!

Da. Normal că faci ceva, pentru că fiecare minut în care stai în casă sau te uiţi la vâlvătaie în loc să foloseşti furtunul te costă. În prima ipoteză te poate costa chiar viaţa. Cu înzăpezirea e altceva: nu-ţi distruge lucrurile şi nu te omoară decât în cazuri extreme.

Dar, la un nivel abstract, e acelaşi lucru: poţi să faci ceva pentru tine sau s-aştepţi să facă altul, că ăla e plătit pentru asta. De exemplu, poţi aştepta s-apară un poliţist când te uşurează cineva de portmoneu şi telefon. E treaba Poliţiei, de ce să ripostezi tu? Sau poţi să-i plasezi un croşeu în barbă/un genunchi în zone sensibile tâlharului, pentru că domnii în albastru nu apar la comandă.

Aşa e şi cu sinistraţii: câţiva sunt chiar neputincioşi, aşa că-i excludem. Alţii s-au organizat, au pus mâna pe lopeţi şi tot au făcut ceva. Dar restul? Aceia de ce aşteaptă să-i ajute altcineva, în timp ce stau degeaba şi se plâng că nu le-a dat nimeni măcar o pâine? Îmi scapă mie ceva? Parcă se spunea că, dacă vrei un lucru bine făcut, îl faci singur. Bine, nu refuzi ajutorul care ţi se oferă, dar te bazezi, în primul rând, pe tine.

Apropo, se vorbeşte despre generalizarea sărăciei în mediul rural. Eu cred că fenomenul e uşor de explicat: atitudinea faţă de muncă şi faţă de ajutorul primit de la autorităţi. Sau vrea cineva să-mi spună că, dacă un om preferă să nu se poată mişca prin curte decât să pună mâna pe o lopată, e foarte probabil ca respectivul să fie hărnicia întruchipată în restul anului?